Au venit doi ofiţeri tineri în Sfântul Munte şi mi-au spus: 

– Vrem să ne facem monahi.

– De ce vreţi să vă faceţi monahi? îi întreb. De când vă preocupă aceasta?

– Vizitând acum Sfântul Munte, ne-am gândit să rămânem, ca nu cumva să înceapă vreun război, mi-au răspuns.

– Bre, nu vă e ruşine, le spun. „Nu cumva să înceapă vreun război!”. Şi cum veţi pleca din armată?

– Vom găsi un motiv, mi-au spus.

Ce vor găsi? Sau o vor face pe nebunii, sau... ceva tot vor găsi.

– Dacă porniţi să deveniţi monahi cu gândul acesta, sunteți rataţi de la început, le spun.

Alţii, deşi sunt gata de mult timp să se însoare, să-şi întemeieze familie, vin şi îmi spun:

– Ce să mă însor? Cine mai face familie şi copii în aceste vremuri grele?

– Bine, dar atunci când au fost prigoane, viaţa s-a oprit? Nu mai lucrau, nu se mai căsătoreau? Nu cumva ţie îţi vine greu?

– Vreau să mă fac călugăr, spune.

– Nu ştii ce vrei. Ce fel de călugăr o să mai fii şi tu...?

Aţi înţeles? Dacă o femeie hotărăşte să se facă călugăriţă, deoarece gândeşte: „De ce să rămân în lume? Ca să-mi întemeiez familie, să am copii, ameţeli, dureri de cap? Voi merge la mănăstire, voi face acolo o ascultare, nu voi avea răspundere şi dacă îmi vor spune vreun cuvânt, voi pleca capul. De ce să-mi fac casă? Acolo voi avea chilia mea, mâncare etc.” – dar una ca aceasta să ştie că de la început a eşuat! Vi se pare aceasta ciudat? Există şi astfel de oameni. Să știți că unul pricopsit va face oriunde pricopseală. Un familist destoinic, chiar şi în viaţa călugărească de ar fi fost, ar fi sporit duhovniceşte. La fel şi un monah sporit, ar fi făcut pricopseală dacă ar fi fost în viaţa de familie.

Cineva a intrat frate începător la o mănăstire şi nu voia să se facă călugăr.

– De ce, fiule, stai aşa? îl întreb.

– Pentru că fesul călugăresc îmi aduce aminte de cască, îmi spune.

Auzi vorbă? Nu voia să devină călugăr ca să nu poarte fesul călugăresc. Îi aducea aminte de cască. Dar când a purtat el cască? Dacă a purtat-o de câteva ori, numai în vreo aplicaţie. Ce ar fi făcut unul ca acesta în război? Îi aduce aminte de cască... auzi! Dar ce caută acesta aici, în viaţa călugărească?! Atunci când începe cineva astfel, ce fel de călugăr va deveni?! Poţi să-mi spui? În cele din urmă, nenorocitul s-a făcut monah undeva, însă nu purta fes gros.

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. „Să-l iau?”, mă întreabă unul. „Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul era cu motanul în braţe, şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. „Nu se poate”, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ţi-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate...

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus:

– Vreau să mă fac monah. 

– Să mergi să-ţi faci serviciul militar! îi spun.

– Dar în armată nu e ca acasă, îmi spune.

– Bine că mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am ştiut-o, am s-o spun şi la alţii! 

Între timp ai lui îl căutau de zor... După câteva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineaţă. Era Duminica Tomei.

– Vreau să-ţi vorbesc, îmi spune.

– Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserică?

– Nu, îmi zice.

– Astăzi, la Duminica Tomei, mănăstirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei să te faci şi monah? Unde ai fost?

– Am stat la hotel. Acolo a fost linişte. La mănăstiri este zgomot.

– Şi acum ce vei face?

– Mă gândesc să merg la Sinai, pentru că vreau o viaţă aspră.

– Ai puţină răbdare, îi spun.

Merg înăuntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră şi i-l dau.

– la acest cozonac moale, îi spun, ca să duci viaţă aspră, şi du-te!

Aceştia sunt tinerii de astăzi... Nu ştiu ce vor. Nu pot suporta puţină strâmtorare. Cum se vor mai jertfi după aceea?!

Îmi aduc aminte că în armată, de câte ori apărea vreo nevoie, auzeai: „Domnule căpitan, să merg eu în locul aceluia; acela este căsătorit, are copii; să nu-i rămână copiii pe drum” (de fapt, asta obișnuia Sfântul Paisie să facă, pe când era în armată, se oferea să împlinească lucrurile cele mai periculoase, ca să îi scutească pe colegii săi familiști – n.red.). Îl rugau pe căpitan să meargă ei în locul aceluia, în prima linie! Preferau să moară ei, iar nu acela şi astfel să-i rămână copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfă? Lucru rar! Odată am rămas fără apă într-un loc. Căpitanul a văzut pe hartă că în cutare punct exista apă. Acolo însă erau răzvrătiţii (s-a întâmplat în timpul războiului civil de după cel de-al doilea război mondial.). Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apă. dar este foarte periculos. Cine merge să umple câteva bidoane? Dar să nu aprindă nici o lumină”. Sare unul şi spune: „Voi merge eu, domnule căpitan!”. Altul spune: „Eu!”; altul „Eu!”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare. „Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun ca nimeni nu s-a gândit la sine. Nimeni n-a spus: „Domnule căpitan, mă doare piciorul” sau: „Mă doare capul” sau „Sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viaţa.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armata...! Se gândesc cum să facă să nu meargă militari. Unde exista aceasta mai înainte? Aveam un locotenent în vârstă de 23 de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezervă, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: „Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau!”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimeau pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 251-254)