Zis-a Domnul către ucenicii Săi: „Prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”. Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii: când înfrunzesc aceştia, văzându-i, de la voi înşivă ştiţi că vara este aproape. Aşa şi voi, când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. (Luca 21, 28-33) (Joi în săptămâna a 29-a după Rusalii)

În încheierea cuvântării Sale despre vremurile cele din urmă, după ce a amintit de semnele premergătoare ale acestor vremuri: asedii, războaie, fenomene cosmice, prezența atât de puternică a morții încât unii vor muri de frică și de așteptarea sfârșitului, Domnul îi scoate pe ucenicii Săi din temere și disperare. Cuvintele Sale nu se încheie într-o notă negativă, fiindcă pentru cei credincioși care trăiesc cu nădejdea în Dumnezeu, toate primejdiile și sfârșitul însuși sunt neputincioase. Creștinii adevărați trăiesc așteptând Învierea. 

Sfârșitul vremurilor este, prin urmare, nu doar un moment de înfricoșare. E de observat că rostim la toate Sfintele Liturghii, în încheierea Crezului, cuvintele: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie”. Dar această înviere, urmată de viețuirea veșnică nu pot să devină realități decât după ce, mai înainte, are loc sfârșitul veacului acestuia, al lumii acesteia, supuse stricăciunii și morții. Rostind ultimele cuvinte din Crez, creștinii spun că așteaptă momentul încheierii timpului nesiguranței. Sfântul Pavel le scrie corintenilor: „...cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer…” (2 Corinteni 4, 18 - 5, 2). Întreaga învățătură creștină gravitează în jurul așteptării Învierii și a vieții veșnice, nestricăcioase. Din păcate, teama de moarte și de necazuri care bântuie lumea de azi arată că nu trăim cu adevărat creștinește, ci suntem mai degrabă teoretic urmași ai lui Hristos. 

Revenind la Evanghelia acestei zile de joi, Domnul compară cunoașterea semnelor vremurilor de pe urmă cu obiceiul oamenilor din Țara Sfântă de a asocia venirea verii cu înfrunzirea smochinilor. Semnele vestite mai devreme sunt indicii ale apropierii Împărăției lui Dumnezeu, însă așa cum oamenii așteaptă venirea verii și nu se tem de aceasta, fiindcă vara e timpul bucuriei și al creșterii tuturor celor ce aduc hrana, tot astfel și veacul ce va să vină este vremea prânzirii la masa lui Dumnezeu, în Împărăția Sa. Desigur, pentru cei stăpâniți de păcate, de plăcerile lumii, de dorința de a zăbovi pe pământ prin satisfacțiile materiale, moartea fiind separarea de aceste plăceri vremelnice, este spaima supremă. Dar Iisus nu îndeamnă la înspăimântare, ci la curaj și ridicarea capetelor, fiindcă am fost creați și suntem chemați să privim către Dumnezeu și nu, cu capul plecat spre pământ, spre cele materiale.

Versetul „Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea” a fost interpretat chiar de către primii creștini ca un semn că venirea a doua a Domnului, pe norii cerului, pentru judecata finală, va avea loc într-un timp relativ scurt, în timpurile lor. Dar de atunci au trecut două mii de ani. Cu toate acestea, nu înseamnă că Domnul S-a răzgândit și nu mai vine sau că a uitat de noi. Taina venirii Sale aparține strict cunoștinței și vrerii lui Dumnezeu: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”, spune Iisus în altă parte (Matei 24, 36). Prin urmare, cuvintele finale ale Evangheliei zilei, „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” reprezintă un avertisment pentru faptul că, spre deosebire de cele ale lumii, care sunt trecătoare și supuse morții, puterea cuvântului Său e veșnică, fiindcă această putere vine din însăși ființa veșnică a lui Dumnezeu.