Pe 21 septembrie, Părintele profesor Florin Bucescu a trecut la cele veşnice. Preot, etnomuzicolog, bizantinolog, paleograf, conferenţiar la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi – multiple au fost calităţile şi lucrările acestei personalităţi ieşene. Aşa cum au subliniat şi cei care au luat cuvântul la slujba înmormântării, Părintele Florin Bucescu era unanim recunoscut prin faptul că făcea totul cu o pasiune vulcanică. Era extrem de devotat, indiferent dacă preda în învăţământul preuniversitar sau în cel universitar. Într-o emisiune realizată de TVR în 2010, declara despre această perioadă a vieţii sale în care a fost, pe rând, profesor la Liceul „Costache Negruzzi”, Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi Seminarul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare”:  „Eu nu aveam clase, eu aveam familii. (...) Crezul meu a fost acesta: Să nu plec de la o oră până ce copiii ăştia – şi cel mai prăpădit de acolo, şi cel mai slab, până şi cel afon chiar – să plece cu ceva de la mine”.

Din 1997 a slujit ca preot la Biserica „Naşterea Maicii Domnului” – Talpalari din Iaşi, biserică unde am fost numit paroh în 2008. Cel de la care am preluat ştafeta slujirii, Părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu, a slujit, anterior lui 2008, vreme de aproape 12 ani cu Părintele Florin Bucescu, caracterizându-l pe acesta ca fiind „un cărturar de mare anvergură, tăinuindu-se smerit în haina simplităţii, a măsurii şi a umorului neaoş moldovenesc. (...) L-am admirat şi l-am iubit pe Părintele Florin Bucescu pentru sufletul lui curat, ca o lacrimă de suferinţă în dimineaţa Învierii”. Vârsta înaintată (83 de ani) şi bolile care-i măcinau trupul, dar şi suferinţa pierderii, în 2014, a soţiei sale – vrednica doamnă preoteasă Maria –, au făcut ca în ultimii ani să ajungă mai rar în mijlocul enoriaşilor. El, cel care adesea venea cu picioarele bandajate, pline de răni, şi stătea fără să se plângă ore în şir la slujbe sau în scaunul de spovedanie, ajunsese să nu mai poată trece pragul „sfintei biserici”.

Da, Părintele Bucescu niciodată nu spunea simplu – biserică, ci doar „sfânta biserică”. Era mereu conştient de cât de înfricoşătoare este această chemare a lui Dumnezeu – de a sluji la sfântul altar, de cât de multă responsabilitate presupune. Şi se dăruia total. De aceea toţi l-au iubit, şi elevi sau studenţi, şi enoriaşi, şi colegi de breaslă. Deşi nu se sfia să spună lucrurilor pe nume, să taxeze nepriceperea, viclenia, lenea sau alte neputinţe omeneşti, totuşi dragostea din spatele cuvintelor aspre te înmuiau şi te făceau să-l iubeşti şi mai mult. Părintele Ioan Istrati, de asemenea împreună slujitor pentru o vreme cu Părintele Florin Bucescu, îl descrie astfel: „Era de un tact pedagogic desăvârşit, un munte de cultură muzicală şi teologică, un geniu al bizantinologiei şi al folclorului românesc. Avea o bibliotecă magistrală şi o fire magnanimă, în ciuda durităţii aparente”. În pofida erudiţiei sale, a unei înţelepciuni cultivate prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, Părintele profesor îşi spunea, în ultimul timp, mai ales pe patul de spital, „Florin Pârlitu”. De altfel, întotdeauna zicea despre sine: „sunt un păcătos” – niciodată cu părută smerenie, ci totdeauna cu o tărie şi o trăire care cutremurau interlocutorul.

Ca o concluzie, am să reiau şi aici câteva gânduri pe care le-am exprimat public despre Părintele Florin Bucescu, încă de pe vremea în care acesta era în viaţă. Mi-amintesc mereu prima întâlnire cu sfinţia sa şi cum m-au impresionat căldura şi bucuria ce ţâşneau spontan pe chipul său ca de copil, rotund precum un soare, conturat de razele argintii ale părului nesmintit de ani şi de vremuri. Jovialitatea sa, un simţ al umorului sănătos şi lipsa totală de scorţoşenie te cucereau şi te binedispuneau, Părintele Florin fiind o companie căutată şi dorită. Îl caracterizau, în mod special, aceste două virtuţi: dragostea pentru oameni şi jertfa pentru Biserică. Era cuceritor prin solicitudine, dezarmant prin bunătate şi mereu disponibil pentru a pansa cu o vorbă plină de compasiune orice suflet rănit, fiind unul dintre cei mai solicitaţi preoţi la scaunul spovedaniei. Era dispus să stea de vorbă şi ore în şir cu cei ce se plecau, cu sufletul împovărat, sub patrafir – Părintele Florin Bucescu având, aşa cum şade bine unui duhovnic, o inimă de mamă şi o răbdare căreia eu nu i-am zărit limitele.

De câte ori mă gândesc la Părintele profesor Florin Bucescu, îmi vine în primul rând în minte imaginea sa din cadrul uşii diaconeşti de la miazănoapte, locul în care credincioşii depuneau jertfe şi înălţau rugăciuni ce i le încredinţau cu nădejdea că din mâinile sale Dumnezeu le va primi cu mai mult drag. Îmi doresc din suflet ca, atunci când voi lua calea spre Cer, să îngăduie Domnul să mă întâmpine Avva Florin la uşa Raiului, ca un heruvim înarmat – dar nu cu „sabie de flacără vâlvâietoare” (cf. Facerea 3, 24), ci cu zâmbetul său de foc.