Întâlnirea Ierodiaconului Cristofor Sihastrul cu duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla
„În vara aceasta, de ziua Sfântului Ilie, după ce am slujit Sfânta Liturghie la Sihla, mă întorceam la bordeiul meu din pădure. Pe cale, fiind obosit, am adormit puţin într-o poiană. Deodată, însă, o mână nevăzută m-a întors cu capul în locul unde îmi erau picioarele. Socoteam că este o nălucire diavolească. M-am închinat şi am adormit din nou. Apoi, iarăşi, aceeaşi mână m-a deşteptat. În clipa aceea am văzut la înălţimea brazilor un călugăr foarte cuvios.”
Ierodiaconul Cristofor Sihastrul, de la Schitul Sihla (1930)
Între anii 1930-1933, se liniştea în pădurile din jurul Schitului Sihla un ierodiacon străin de aceste locuri, numit Cristofor. Era cu metania din Mănăstirea Frăsinei. Fiind student la Teologie, în fiecare vacanţă se retrăgea la Sihla şi se nevoia singur în munte, într-un mic bordei din pădure, la un kilometru depărtare de schit. Pe atunci se aflau mai mulţi călugări sihaştri în Munţii Sihlei.
Odată treceau cu oile prin aceste păduri neumblate doi fraţi din Mănăstirea Sihăstria, Vasile şi Constantin (Cleopa) Ilie. Unul din ei observă uşa unui bordei pustnicesc şi bătu încet:
‒ Binecuvântează, părinte!
Dar nimeni nu-i răspunse. Atunci observă că uşa era încuiată cu un ratez de care atârna o sfoară. Trase uşor de sfoară şi uşa se deschise. Înăuntru, o încăpere mică sub o stâncă de gresie. Pe jos, cetină de brad şi bureţi, iar alături, un fel de masă cu un ceaslov pe ea şi o bucată de hârtie pe care scria: „Aici locuieşte jivina pământului, D.C.”. Atunci a zis unul din fraţi:
‒ Câţi robi ascunşi are Hristos în pădurile acestea! Dacă am şti cine este, i-am aduce mâncare de la stână.
Apoi, închizând uşa, au plecat după oi.
După câteva zile, sosi într-o seară la stâna mănăstirii un părinte străin. Era slab, înalt şi purta ceva în spate.
‒ Fraţilor, a zis el, vă cunosc de când aţi fost la chilia mea cu oile. V-am văzut din desişul pădurii. Eu sunt „jivina pământului, ierodiaconul Cristofor!”
‒ Dar ce aveţi în această traistă cu semnul crucii pe ea? l-au întrebat fraţii.
‒ Este craniul unui sfânt pe care l-am aflat în pădure. Duceţi-mă în mănăstire, la părintele egumen, să-i descopăr taina aceasta.
Deci, ducându-l la Protosinghelul Ioanichie Moroi, egumenul Sihăstriei, ierodiaconul Cristofor i-a spus următoarele:
‒ În vara aceasta, de ziua Sfântului Ilie, după ce am slujit Sfânta Liturghie la Sihla, mă întorceam la bordeiul meu din pădure. Pe cale, fiind obosit, am adormit puţin într-o poiană. Deodată, însă, o mână nevăzută m-a întors cu capul în locul unde îmi erau picioarele. Socoteam că este o nălucire diavolească. M-am închinat şi am adormit din nou. Apoi, iarăşi, aceeaşi mână m-a deşteptat. În clipa aceea, am văzut la înălţimea brazilor un călugăr foarte cuvios. Era îmbrăcat în rasă de şiac, cu capul descoperit, cu părul alb pleată pe spate, cu barba potrivită, cu faţa luminată, purtând metanii de lemn în mână. Deci, mi-a zis cu glas liniştit:
‒ Nu te teme, părinte Cristofor. Sunt un smerit rob al lui Hristos, care m-am nevoit de mult în locul acesta mulţi ani de zile, neştiut de nimeni, şi am adormit aici. Oasele mele, însă, au rămas până acum neîngropate. Deci, scoală-te, zi mărturisirea de credinţă (Crezul), apoi fă la dreapta o sută de paşi şi vei găsi lângă o stâncă osemintele mele. Să iei de binecuvântare numai capul meu şi să-l porţi cu tine toată viaţa, oriunde vei merge, că îţi va fi de mare ajutor. Iar oasele mele să nu îndrăzneşti a le lua, ci să le îngropi acolo sub pământ!
După ce a dispărut acel cuvios din ochii mei, continuă ierodiaconul Cristofor, întâi m-am rugat să nu fie nălucire de la vrăjmaşul. Apoi am simţit o mare bucurie duhovnicească în inima mea. Apoi am zis Crezul şi am numărat o sută de paşi la dreapta. Deodată, am aflat, sub o stâncă scobită, osemintele acelui mare cuvios. Erau galbene ca ceara şi binemirositoare. M-am închinat, am făcut trei metanii şi m-am aplecat să împlinesc porunca. Gândul însă mă ispitea să iau toate oasele. Deci, am aşternut rasa jos, dar, o minune! Cum mă atingeam de oase, ele se făceau fierbinţi în mâna mea, încât mă frigeau la degete. Apoi unul câte unul dispăreau în pământ. Atunci, cerând iertare sfântului că am călcat porunca, am luat cu mine numai craniul şi am venit la bordei.
Din ziua aceea port cu mine capul cuviosului oriunde merg şi cu rugăciunile lui sunt izbăvit de orice ispită şi primejdie.
‒ Părinte Cristofor, l-a întrebat egumenul, ştii cumva numele acestui cuvios?
‒ Multă vreme n-am ştiut numele lui. Deci, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi să-mi descopere numele cuviosului. Iar într-o noapte, pe când făceam Utrenia în bordei, deodată îmi apare înainte acel cuvios minunat şi îmi zice:
‒ Părinte Cristofor, nu te necăji că nu ştii cum mă cheamă. Mă numesc ieroschimonahul Pavel. Să mă pomeneşti la sfintele rugăciuni! Şi îndată s-a făcut nevăzut.
‒ Da, acesta era duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla, a spus egumenul Sihăstriei. El a trăit în Schitul Sihăstria pe la sfârşitul secolului XVII. Apoi s-a retras la pustie şi a răposat acolo.
Deci, a zăbovit ierodiaconul Cristofor trei zile în Mănăstirea Sihăstria, slujind zilnic Sfânta Liturghie împreună cu Protosinghelul Ioanichie Moroi. În aceste zile, capul Cuviosului Pavel Ieroschimonahul a stat tot timpul pe Sfânta Masă, de unde răspândea în biserică o bună mireasmă duhovnicească. Apoi, sărutând părinţii acel sfânt cap, Ierodiaconul Cristofor l-a pus din nou în traistă, ce purta pe ea semnul Sfintei Cruci, şi a plecat spre Schitul Sihla. Din ziua aceea nimeni nu l-a mai întâlnit pe Ierodiaconul Cristofor. Se crede că s-a retras în adâncul codrilor din Munţii Sihlei şi acolo s-a săvârşit, slăvind pe Dumnezeu.
Zadarnic au încercat părinţii din Sihăstria să-i găsească măcar bordeiul. Nimeni nu l-a mai aflat. Se vorbeşte în tradiţia locului că între Schitul Sihla şi Râpa lui Coroi din apropiere este un loc tăinuit de Dumnezeu pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacurilor mulţi sihaştri sfinţi. Poate acolo să fi adormit şi părintele Cristofor cu craniul Cuviosului Pavel în braţele sale!
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 519-521)