Cuvioasa Mavra de la Ceahlău (secolele XVII-XVIII)

Această fiică duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române, şi odraslă după neam a pământului românesc sfinţit prin jertfa şi rugăciunile atâtor sfinţi şi cuvioşi iubitori de Hristos, era de loc dintr-un sat de pe Valea Bistriţei, nu departe de Muntele Ceahlău. Părinţii ei au crescut-o de mică în frică de Dumnezeu, deprinzând-o cu rugăciunea, cu postul şi prezenţa regulată la slujbele bisericii. Vara, mai ales, o duceau părinţii în pelerinaj pe la marile mănăstiri din ţinutul Neamţ, iar în sărbători o lăsau să se închine la schiturile de maici din jurul Ceahlăului, precum Casiana, Sofia, Schitul lui Silvestru, zis şi „Schitişor”, şi mai ales la Durău, care în secolul XVIII ajunge cea mai vestită sihăstrie de călugăriţe din Moldova.

Ajungând ca de 20 de ani şi rănindu-i-se inima pentru dragostea lui Hristos, a renunţat la cele trecătoare şi, părăsind casa părintească, a ales pe cele veşnice, adică viaţa smerită călugărească, de rugăciune şi despătimire, care ajută cel mai mult la mântuirea sufletului. Mai întâi s-a nevoit în obştea de maici a Schitului Silvestru, numit şi „Schitişor”, unde se osteneau câteva suflete iubitoare de Hristos, sub povăţuirea unei egumene blânde şi smerite.

După câţiva ani a luat schima monahală, primind numele de Mavra, în locul celui de botez, Măria. Şi era maica Mavra foarte nevoitoare, blândă şi smerită, iubind cel mai mult tăcerea, biserica şi neîncetata rugăciune. Dormea câteva ore pe scaun, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu câţiva pesmeţi muiaţi în apă şi cu puţine legume.

Dorind mai multă linişte, fericita Mavra şi-a făcut în apropiere o mică chilie din lemn şi pământ. Ziua lua parte la biserică şi făcea ascultare în schit, iar noaptea se nevoia aici cu neştiute osteneli duhovniceşti. Şi a sporit Cuvioasa Mavra atât de mult în acest rai al rugăciunii şi liniştii, încât şi păsările cerului şi animalele pădurii o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei. Cel mai mult o cinsteau căprioarele. Spun bătrânii din jurul Ceahlăului că fericita Mavra mergea totdeauna pe cale, pe potecile muntelui şi chiar prin sate, cu o căprioară după ea. Între sihaștrii români cunoscuţi, Cuvioasa Mavra este singura căreia îi slujeau animalele sălbatice, ca şi Sfânta Teodora de la Sihla, căreia îi aduceau de mâncare păsările cerului.

Văzând călugăriţele de la Ceahlău nevoinţa Cuvioasei Mavra, s-au adunat mai multe suflete lângă bordeiul ei şi au rugat-o să le fie povăţuitoare spre Hristos şi mamă duhovnicească. Şi erau toate un suflet şi un cuget. Nevoinţa lor era aceasta: neîncetată rugăciune în dragoste şi smerenie, desăvârşită ascultare în bucuria Duhului Sfânt, mâncare o dată pe zi, seara; îndelungată priveghere de noapte şi citirea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte.

De la Schitul lui Silvestru, Cuvioasa Mavra s-a retras la şi mai aspră nevoinţă, într-o poiană sub vârful Ceahlăului, numită Ponoare. Aici era singură cu Dumnezeu. Numai iubita ei căprioară, ca o ucenică vrednică ce-i era, o însoţea, iar mâna Domnului o acoperea de tot răul. Şi se nevoia fericita, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, pe Muntele Ceahlău, răbdând cu tărie frigul iute, vânturile şi zăpezile mari, ca şi focul ispitelor de tot felul, căci aici se lupta faţă în faţă cu diavolul, cu gândurile şi cu neputinţele firii. Ucenicele ei, căutând-o peste tot, au aflat-o pe munte şi s-au adunat una câte una în jurul Cuvioasei Mavra. Apoi, rugându-se şi plângând împreună, cu ajutorul credincioşilor de prin sate, au făcut în poiană mai multe chilii pustniceşti şi o mică biserică de lemn cu hramul Taborului – Schimbarea la Faţă a Domnului. De la ele, poiana aceasta se numeşte până astăzi „Poiana Maicilor”. În această oază de linişte şi rugăciune s-a nevoit Cuvioasa Mavra până la sfârşitul vieţii, răbdând necazurile cu bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Dădea încă şi sfaturi înţelepte ucenicelor şi credincioşilor care urcau pe munte să le ceară cuvinte de mântuire şi să le aducă hrană şi cele de nevoie.

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a cerut Preacuratele Taine, apoi, chemând în jurul ei toate ucenicele, le-a dat multe sfaturi duhovniceşti şi sărutarea cea mai de pe urmă, vărsând multe lacrimi.

După puţin timp au aflat-o în chilie adormită în Domnul şi, plângând-o toate călugăriţele de sub Ceahlău, au îngropat-o în Poiana de la Ponoare. Moaştele ei, ca şi ale atâtor nevoitoare, se află tăinuite aici în „Poiana Maicilor” până la sfârşitul veacurilor, iar sufletul ei se desfătează cu ceata sfinţilor în cer.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 257-258)