Familia, treime a iubirii

Credeam că pot pe Dumnezeu

Iubi şi El să mă iubească,     

Fără iubirea omenească       

Purtată semenului meu.         

 
Povestea mea-i din timpuri noi
Şi are pentru cei ce-ascultă   
Mister şi-nvăţătură multă,      
Căci nu-i de-aici. De-aceea voi
S-aduc smerită rugăciune,      
Ca nu cumva, epuizat                       
De taina ce s-a revelat          
Prea vastă într-un suflet plat,            
                        Să n-o pot spune.                  
 
 
„Un tânăr merge-ngândurat   
Duhovnicul să-i dea povaţă,  
Căci nu aflase în viaţă           
Dogma iubirii apriat.              
Ştiinţe, limbi, filosofie,            
N-avea nimic nelămurit;        
Doar dragostea l-a ocolit       
Şi-n ceaţă sta învăluit                        
                        Ca o mumie.                          
 
 
— Părinte, ştiu că Dumnezeu  
E spirit pur şi e Iubire,           
Deci să cunosc divina-I fire   
Implică să iubesc şi eu,         
Dar nu ştiu cum. Prin raţiune
Înţelepciuni am devorat         
Şi-un singur lucru stă opac:   
Mi-e greu s-o spun, dar n-am aflat
                        Iubirea-n lume.                      
 
 
— He-hei, nepoate, vrei să caţi
A erosului împlinire
La un moşneag de mânăstire?
— Părinte, vai, să mă iertaţi,
Carnalitatea e genune
De vicii şi de griji lumeşti
Cu care sufletu-ţi răneşti.
E ontologic? Doar poveşti.
                        Şi-o ştiu prea bine.
 
 
— Copile drag, la vârsta ta
Şi eu voiam să ştiu pe toate;
Prea tânăr eşti, nici nu se poate,
Dar timpul te va orienta.
Te bucură de tinereţea
Ce-ţi lasă sufletul uşor,
Căci dragostea-i a tuturor;
Nu doar fiind un gânditor
                        Îi simţi tandreţea.
 
 
Cât despre taina care vrei
Aşa uşor să ţi s-arate,
E foarte greu, iubite frate,
Să înţelegi pe Cele trei
Persoane Sfinte din Treime,
Căci firea ce s-a-ntunecat
După căderea în păcat,
Din darul slavei a-ncetat
                        Să se anime.
 
 
Dar ia aminte ce îţi spun:      
Petrece-ţi viaţa-n rugăciune,
Smerenie şi fapte bune.        
Cum fost-a Pavel un nebun   
Pentru Hristos, la fel de-naltă            
Trăire pe pământ să ai.         
Acelâ a fost răpit în rai!         
Pune ca el virtuţi alai             
                        Şi-n cer te saltă.                    
 
 
De-ţi este ţie spre folos,        
Iar tu statornic în credinţă,     
Găsi-vei poate şi-o fiinţă        
Să vieţuieşti cu ea frumos...  
Şi-aşa-mpreună-n cele bune,            
Iubind-o şi fiind iubit,             
Simţind că doar căsătorit       
Într-adevăr te-ai împlinit,       
                        Să vii a-mi spune.
 
 
Plecă flăcăul încruntat.                                 
Spera, pesemne, ca bătrânul            
Să-l lumineze doar văzându-l,
Nicicum să-l pună la-nsurat...
Dar trece anul. Şi, odată,      
Pe când o toacă prevestea   
Vecernia ce începea,            
Sfinţitul, ascultând la ea,       
                        Îl vede-n poartă.                    
 
 
— Fii sănătos! (Bătrânul râde).
— Blagosloviţi, tăicuţă! Vin
Să mulţumesc, că nu-i pelin
În cupa căsniciei crude.
În deget sfera-i străluceşte,
În suflet cerul i-e senin;
Schimbarea i-a priit din plin.
De viaţa-n doi, în mod sublim
                        Mărturiseşte:
 
 
— Părinte-s altul de atunci
Când soaţă am ales să-mi fie;
Mi-e dragă mult şi Domnul ştie
Cât ne iubim, dar n-avem prunci.
În bine m-a schimbat pe dată:
Sunt mai umil, mai altruist,
Privesc în jur mai optimist
Şi-atât Îl rog pe Bunul Christ:
                        Să fiu şi tată.
 
 
Cunosc acum că-s prea firesc          
Să cuget doar Divinitatea,
Dar să-I pătrund deplinătatea
Mi-e teamă şi să mă gândesc.
Îndatorat că viaţa-mi ţine
Şi că mi-a dat pe doamna mea,
Acum, copii de-am mai avea,
În imanent nu s-ar putea
                        De-atât mai bine.
 
 
A stat aproape neclintit          
În ascultare cuviosul              
Şi parcă nu credea folosul     
Pe care-n scurt l-a dobândit  
Acela ce odinioară                 
Şedea-n păcate şi, ateu,       
Găsea normal a nu-i fi greu   
Să-L vadă-n trup pe Dumnezeu...
                        Şi-au mers afară.                   
 
 
Duhovnicul e mai slăbit,        
Pe faţa-i blândă, luminare     
Şi-o picătură de sudoare       
Vădind un om ce-a obosit.    
Îi dă poveţe la plecare,          
Îl cheamă la un nou popas,   
Dar lacrimi scapă pe obraz   
Şi stins rosteşte: Bun rămas!,           
                        Ca-ntr-o visare.                     
 
 
Trecu un an... Şi încă unul...
În mânăstire, neschimbare,   
Aceeaşi linişte de care          
Se bucura atât bătrânul.        
Un grup de pelerini apare:     
Doi soţi şi cei doi prunci ai lor
Gălăgioşi în cărucior.            
Sosesc sporovăind de zor     
                        Şi-s veseli tare.                      
 
 
Ajunşi în curte, îi vedem:
Eroul nostru, familistul,
Cu toată casa în tandem,
Să-i binecuvânteze moşul.
Ştiind că tânărul la dânsul
Venea de obicei, smerit
Un frate-n glas sfios, topit,
Abia-ngână: - A adormit,
                        S-a dus la Domnul
 
Părintele Ioan al nost'.
S-a dus tăicuţa la mai bine,
Dar plânset mult e şi-ntru mine,
Căci ucenicul lui am fost...
Cerca să-i mângâie acela,
Dar vorbele-i piereau în vânt.
Creştinul, în picioare stând,
Cu faţa-n jos, ţintind pământ,
                        Era ca ceara.
 
Cu ochi de plumb, înceţoşaţi,
Mai mult simţind decât să vadă,
Spre cimitirul din livadă
Forţează paşi împiedicaţi.
Pe solul proaspăt se prăvale,
Sărută crucea-ndurerat,
Scrutează cerul dărâmat
Şi plânge după cel plecat,
                        Cu-amară jale:
 
— Părinte sfânt, vă datorez     
Familia şi viaţa-n sine,           
Adică tot ce-mi aparţine.       
Veneam să râd, dar mă-ntristez
Că am pierdut pe dreptul care
Cu dragoste mi-a luminat      
În noaptea neagră de păcat  
Şi, răbdător, m-a învăţat        
                        O taină mare:                        
 
Credeam că pot pe Dumnezeu
Iubi şi El să mă iubească,     
Fără iubirea omenească       
Purtată semenului meu         
Văzut. Dar dragostea deplină           
Nu e în unul sau în doi;         
Desăvârşită dac-o vrei,         
Răsfrântă trebuie în trei,        
                        Ca cea divină...                     
 
Şi iar îl lăuda pe sfânt,
Aievea şi-n frânturi de vise,
Lâng-un mormânt ce devenise
Eden pe efemer pământ,
Sădind şi-n sufletu-i o mladă.
Deasupra lui, pe-o rămurea,
Plângea cu el o rândunea,
Plângea pe tănărul ce-avea
                        Să n-o mai vadă.
 
Dar ea, şezând în ceruri, sus,
Întru Iubire, ca şi-un înger,
Va fi de-a pururi celui tânăr
Mijlocitoare la Iisus,
Solie să îl ocrotească
În bucurii şi în nevoi,
Urmând ca iarăşi amândoi,
După Judeţul de Apoi,
                        Să se-ntâlnească...”
.................................................
Aşa veghează şi se roagă
Acei ce mor acestei lumi,
Să dobândim şi noi cununi,
Împărtăşire de minuni
                        Şi plată-ntreagă.

De la același autor

Ultimele din categorie