Maica Domnului este Izvorul Apei vieţii.

Dreptmăritori creştini,

Astăzi este sărbătoarea luminată numită „Izvorul Tămăduirii”. Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului este strâns legată de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă, întrucât ne arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii.

Odată cu primul Paşte, Maica durerii devine Maica bucuriei sfinte, care răspândeşte pretutindeni sămânţa vieţii şi a învierii.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Peste acel izvor, s-a construit o biserică numită „Izvorul Tămăduirii” şi multe minuni s-au săvârşit acolo spre bucuria celor bolnavi şi îndureraţi.

Acest izvor material ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre, pe Maica Domnului, la care găseşte speranţă, mângâiere şi încurajare tot sufletul întristat şi necăjit.

Iubiţi credincioşi,

Zadarnic au dorit drepţii Vechiului Testament să-L vadă pe Izbăvitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească pe şarpele cel cumplit. Zadarnic a curs sângele ţapilor şi viţeilor în curţile templului lui Solomon. Pământul se putea tângui pentru Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Cânt. 5, 6).

Însă, aşteptarea şi nădejdea patriarhilor, drepţilor şi proorocilor se împlineşte, pentru că zorile mântuirii se arată prin Preacurata Fecioară Maria din Nazaretul Galileei. De aceea, o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”, căci precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos Domnul.

La praznicul Naşterii Preacuratei, creştinii cântă aşa: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.

Maica Domnului este aceea care prin viaţa ei neprihănită a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis raiul, pe Hristos Care cu însuşi sângele Său ne-a curăţit ca să slujim Dumnezeului Celui viu (cf. Evr. 9, 12-14).

Pentru că este Mama lui Iisus, a putut deveni şi Mama noastră. Şi precum şi-a îndeplinit bine rolul de Mamă faţă de Fiul ei dumnezeiesc, tot aşa îşi îndeplineşte acum datoria de Mamă faţă de noi toţi, fiii ei. Aceasta o face în Biserică, unde Maica Domnului ocupă locul central, aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii, când, Duhul Sfânt pogorându-Se, ea se afla în mijlocul Apostolilor.

Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos, e centrul vieţii create, punctul de întâlnire a cerului cu pământul. Prezenţa Maicii Sfinte în Biserică ne conferă calitatea de prunci ai ei şi fraţi ai Domnului, „că dacă Domnul nu Se ruşinează să ne numească fraţi ai Săi, oare se va ruşina Maica Domnului să ne numească fiii ei?” – întreabă Nicolae, mitropolitul Krutiţelor.

Icoana Sfintei Treimi o are în faţă pe Fecioara Maria, care rămâne de-a pururi nedespărţită de Fiul ei, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar pe bolta bisericilor sunt reprezentate cele două mari scaune împărăteşti, al Fiului în cupola turlei, al Mariei în cupola Altarului, al Pantocratorului şi al Panaghiei. Căci Fecioara Maria este steaua ce vesteşte Soarele dreptăţii – Hristos.

Atâta vreme cât El păstrează trupul luat din Fecioara Maria, această Mamă a Lui participă alături de Fiul ei la suferinţa omenirii, uşurându-o. Spre a ne convinge de puterea formidabilă pe care o are ea în faţa tronului Dumnezeirii, este suficient să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Tu, Preasfântă Fecioară, eşti mai de preţ decât întreaga creaţie, că doar din tine singură Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău.

Dumnezeu S-a hrănit cu laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. De aceea, pe pământ pentru credincioşi, Maica Domnului este „haina celor goi de îndrăzneală”, fiind însă şi „podul care trece la cer pe cei de pe pământ”.

Între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, Maica Domnului este „bunăvoirea lui Dumnezeu către noi cei muritori..., îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus la tronul slavei dumnezeieşti, aceeaşi Maică Sfântă este „îmblânzirea Judecătorului Celui drept, iertarea multor greşiţi şi adevărata picătură care risipeşte mânia lui Dumnezeu” faţă de cei păcătoşi. În ziua Judecăţii, Maica Domnului va sta în genunchi înaintea Fiului ei şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar de a greşit, dar pururea a cerut să mă rog Ţie; deci iartă-l şi fă cu el milă!”.

Dreptul Judecător o va asculta pentru că „mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”. Părinţii Sinodului ecumenic din Efes (431) ne-au învăţat să ne adresăm Preacuratei astfel: „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii!”.

Încă din primele veacuri, Maica Domnului se bucură de o cinstire deosebită în lumea creştină, care o socoteşte cea dintâi rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Pictorii se inspiră din cea mai ideală frumuseţe pentru ca s-o zugrăvească şi îngenunchează când îi pictează faţa. Poeţii îi dedică cele mai adânci şi mai sublime versuri. Oratorii şi scriitorii bisericeşti, precum şi Sfinţii Părinţi, în scrierile şi cuvântările lor, se întrec spre a-i împleti cele mai frumoase cununi de laudă.

Naţiunile, ţările, oraşele, cetele călugăreşti, familiile creştine, credincioşii o aleg ocrotitoare a lor pe aceea care este „plină de har” şi „binecuvântată între femei”. Se cuvine să o iubim pe Maica Sfântă, conştienţi că, în taina plină de bucurie a maternităţii sale, noi, fiii ei, aflăm izvorul încrederii şi al speranţei noastre.

Poporul român, care s-a născut creştin, aduce la picioarele Maicii Domnului cele mai sfinte sentimente de recunoştinţă pentru felul în care a lucrat ea în mijlocul acestui neam. Românii adevăraţi simt în Preacurata Fecioară o adevărată Maică, la care pot să-şi plângă durerea şi să-şi spună toată nevoia şi necazul. În această privinţă, părintele Gala Galaction grăieşte astfel: „Aceasta este mana duhovnicească cu care s-a hrănit neamul nostru, în veacurile zbuciumatei sale epopei.

Pe Născătoarea de Dumnezeu cu dumnezeiescul Prunc la sân au zugrăvit-o de-a pururi iconarii noştri, au învăluit-o în nori de tămâie şi de rugăciune preoţii noştri, au privit-o în catapeteasmă părinţii noştri, au ţinut-o sub căpătâi mamele noaste, au iubit-o şi au sărutat-o copiii noştri, au implorat-o şi au preacinstit-o neam de neamul nostru.

Aşa ne-au dat-o Apostolii străvechi, care ne-au venit de peste Dunăre şi din Bizanţ. Aşa ne-a învăţat Biserica dreptmăritoare a Răsăritului. Aşa s-a închegat psihologia noastră şi evlavia noastră”.

În aceste vremuri tulburi, Preasfânta Fecioară este pentru noi creştinii Maica iubirii, iertării şi milei. Dacă omenirea este incapabilă să-şi găsească drumul de întoarcere la Dumnezeu, dacă în lume se acumulează forţele distrugătoare ale răului şi ale morţii, dacă nesiguranţa şi frica marchează scurgerea zilelor noastre, să privim încrezători la Maica noastră din ceruri.

Ea se apleacă astăzi asupra acestei generaţii bolnave, cu iubirea pe care o mamă o are faţă de fiii cei mai neajutoraţi şi expuşi pericolelor. Ea priveşte astăzi cu durere la mulţimea nesfârşită a celor păcătoşi, la tinerii amăgiţi şi trădaţi de societatea actuală, la adulţii deveniţi sclavi ai egoismului şi ai urii, la fiii Bisericii deveniţi căldicei din cauza indiferenţei şi a necredinţei, şi tuturor le spune: „Eu sunt Mama speranţei voastre!”.

Cu mâinile sale neprihănite adună toate suferinţele şi imensa mizerie a omenirii şi le prezintă la Fiul ei dulce, ca Acesta să coboare asupra lumii fluviul iubirii Sale îndurătoare.

Binecuvântată să fie Preasfânta Fecioară, care ni L-a adus pe Domnul în lume, al cărei pântece curat s-a făcut vas al infinităţii dumnezeieşti. Slăvit să fie Fiul ei biruitor, Care a rânduit-o pe Născătoarea de Dumnezeu ca Mamă bună şi iubitoare a tuturor creştinilor. Să ne bucurăm că Domnul Înviat a luat-o lângă Sine pe Maica Sa, care este o adevărată Apărătoare în nevoi şi un adevărat Izvor de binefaceri.

De aceea, Biserica îi cântă: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem noi robii tăi. Ca una ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Iar în această zi de sărbătoare, Biserica îi cântă: „Cu adevărat tu eşti izvor de apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe Hristos, apa de mântuire”.

Iubiţii mei,

Să nu ne descurajeze uscăciunea care cuprinde astăzi lumea păcătoasă, că Maica Domnului răspândeşte pretutindeni roua iubirii sale materne. Dacă ura însângerează străzile noastre, dacă păcatul îngheaţă inimile multora, iar lumea se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, să privim spre Domnul Înviat şi spre Maica Învierii.

Poetul Ioan Alexandru spune: „Maica şi Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ în veci să fie uns”. Această ungere cerească am primit-o toţi care ne-am adunat astăzi în acest locaş de închinare, luând parte la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Am adus la picioarele Preacuratei toate nevoile, durerile şi lacrimile noastre. Maica Domnului, care este bucuria celor necăjiţi, cu siguranţă ne-a auzit şi va mijloci pentru noi înaintea Altarului ceresc.

De aceea, îi mulţumim pentru ocrotirea ei şi-i zicem: „Bucură-te, Stăpână, ceea ce eşti Izvorul apei vieţii cel nesecat!”. Amin.