Sora mai mare a Stareţului, Erghina, a trecut odată printr-o mare greutate. Întristarea şi deznădejdea o apăsau din ce în ce mai tare. Singura ei nădejde era fratele ei, Stareţul Iosif, căruia i-a şi trimis o scrisoare în care îi cerea mân­gâiere şi povăţuire. Stareţul i-a răspuns şi, prin epistolele sale pline de înţelepciune, a destrămat întunericul cel gros al întristării ei.

Erghina avea o fiică, pe nume Varvara. Dumnezeiasca pildă a Stareţului, epistolele sale pline de înţelepciune adresate familiei sale şi rugăciunile sale au aprins în inima tinerei sale nepoate dorinţa pentru viaţa monahală.

Varvara i-a trimis Stareţului o scrisoare în care îi cerea sfatul. Stareţul s-a bucurat mult pentru aceasta, fiindcă „văzuse” în rugăciunea sa că Varvara avea un suflet curat şi avea să sporească mult în viaţa monahală. De aceea i-a răspuns îndată. Între ei s-a păstrat o corespondenţă foarte duhovnicească, prin care Stareţul o povăţuia spre rugăciune, trezvie şi smerenie.

Ca fetiţă, micuţa Varvara se pare că era puţin încăpăţânată şi mânioasă. Dar fiindcă avea intenţie bună, urma sfaturile un­chiului ei după literă. În curând a început nu numai să se îndrepte, ci chiar să facă să sporească înlăuntrul ei roadele Harului.

Într-adevăr, a devenit o fată foarte cuminte, smerită şi ascultătoare. Atâta trezvie a dobândit, încât nu ieşea din casă fără mama ei. Şi rostea Rugăciunea lui Iisus neîncetat. În curând au început să apară şi primele roade: cugetările dumnezeieşti şi lacrimile îmbelşugate. Cu timpul, mintea Varvarei a început să se lumineze şi inima ei să se umple de dragostea lui Hristos.

Şi astfel, la sfârşitul ocupaţiei germane, micuţa Varvara a dorit să devină monahie, dar tatăl ei i-a interzis categoric. Nu voia să-i dea nici în ruptul capului binecuvântare pentru aceasta. Şi aşa cum se întâmplă, din nefericire, în astfel de cazuri, a început să-şi întineze gura cu vorbe nepotrivite şi grele.

Sărmana Varvara, cu multă întristare i-a scris Stareţului Iosif despre dorinţa pe care o avea şi despre refuzul tatălui ei. Atunci Stareţul s-a rugat şi, după ce a primit înştiinţare în rugăciune, i-a răspuns: „Aşteaptă puţin! Fă puţină răbdare!”. Şi într-adevăr, nu a trecut mult timp şi tatăl ei a murit. Atunci Varvara, fiind de acum slobodă, a plecat, cu binecuvântarea mamei ei, la o mănăstire aflată lângă Parnitha.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 371-372)