Arhimandritul Teofan Cristea, unul dintre ctitorii Mănăstirii Noul Neamț
În anul 1864, cu ajutorul marii lavre şi al credincioşilor, au fondat o vestită mănăstire numită „Noul Neamţ”, adunând în jurul lor până la o sută de călugări. Primul stareţ a fost însuşi ieromonahul Teofan, devenit mai târziu arhimandrit. Şi atât de bine a organizat acest cuvios mănăstirea, că în puţină vreme a devenit una din cele mai mari chinovii cu viaţă de obşte din Moldova.
Arhimandritul Teofan Cristea (1810-1883)
Era originar din Transilvania, anume din judeţul Harghita, unchi al primului patriarh al României, Miron Cristea. Luând jugul lui Hristos din vârsta tinereţii, s-a făcut călugăr în Mănăstirea Neamţ, sub marele stareţ Neonil. Apoi, învăţând de la cei mai aleşi duhovnici nevoinţa vieţii călugăreşti şi deprinzând bine ascultarea şi întreaga înţelepciune, s-a învrednicit de dumnezeiasca preoţie.
Ieromonahul Teofan era un călugăr iscusit, statornic, hotărât şi foarte învăţat. Cunoştea patru limbi străine, citea zilnic scrierile Sfinţilor Părinţi şi mângâia pe toţi cu cuvinte alese din Sfânta Evanghelie. În mănăstire avea ucenici buni şi mulţi îl căutau pentru cuvânt de folos.
Cea mai importantă ascultare a sa a fost supravegherea metocurilor Mănăstirii Neamţ, precum şi a clădirilor de binefacere făcute de mănăstire. Ieromonahul Teofan a condus lucrările de construcţie a spitalului, a bolniţei, a şcolilor şi farmaciei din mănăstire şi din Târgu-Neamţ. El se îngrijea de bolnavi, de doctori, de medicamente, de întreţinerea clădirilor şi a oamenilor, care se plăteau din fondurile mănăstirii. Şi era, cu fiecare, drept şi milostiv. Nimeni nu ieşea de la el neascultat, neajutat şi fără un cuvânt de mângâiere. Pentru aceea îl iubeau toţi bolnavii şi îl cinsteau ca pe un părinte sufletesc copiii şi locuitorii din Târgu-Neamţ şi de prin sate, căci era bun şi cu frică de Dumnezeu în toate.
O altă faptă bună a ieromonahului Teofan a fost strânsa legătură duhovnicească pe care o ţinea între Mănăstirea Neamţ şi bisericile din Transilvania. În fiecare an organiza mici pelerinaje cu credincioşi ardeleni, mai ales la hramuri şi sărbători mari, pe care îi odihnea în mănăstire şi îi trimitea înapoi mângâiaţi sufletește şi întăriţi în dreapta credinţă. Asemenea făceau şi alţi călugări nemţeni, iubitori de Hristos şi de neam. Ieromonahul Teofan Cristea trimitea anual călugări misionari din Mănăstirea Neamţ, cu cărţi bisericeşti, pentru a le împărţi gratuit la preoţii şi bisericile ortodoxe de peste Carpaţi. Îndată ce ieşea de sub teascuri o carte nouă, porneau călugării cu desagii sau chiar cu carele cu cărţi spre Transilvania.
În anul 1863, ieromonahul Teofan, dimpreună cu duhovnicul Andronic şi cu mai mulţi ucenici, s-au stabilit definitiv la metocul Mănăstirii Neamţ, numit Chiţcani, din judeţul Tighina. Iar în anul 1864, cu ajutorul marii lavre şi al credincioşilor, au fondat o vestită mănăstire numită „Noul Neamţ”, adunând în jurul lor până la o sută de călugări. Primul stareţ a fost însuşi ieromonahul Teofan, devenit mai târziu arhimandrit. Şi atât de bine a organizat acest cuvios mănăstirea, că în puţină vreme a devenit una din cele mai mari chinovii cu viaţă de obşte din Moldova.
Aşa s-a nevoit arhimandritul Teofan, ctitorul Mănăstirii Noul Neamţ. Apoi, simţindu-se chemat de Hristos la odihna cea de sus, a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace în anul 1883.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 449-450)
Icoana Maicii Domnului salvează de la jaf obștea Ieroschimonahului Onufrie Frunză
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro