Spunea cuviosul că, de se vor întrarma călugării cu aceste patru arme, adică, întâi să facă toate cu binecuvântare; apoi să se spovedească adesea; apoi să ţină măsura dreptei socoteli şi să aibă smerita înţelepciune, atunci vor putea omorî toate patimile limbii, ale inimii şi ale simţurilor, făcându-se de-a pururea vrednici împărtăşirii dumnezeieştilor Taine.

Despre cea dintâi poruncă spunea stareţul ucenicilor săi: 

‒ Nicidecum, fără binecuvântarea povăţuitorului obştii să nu cutezaţi a face nici cât de mic lucru, după cum legiuiesc Sfinţii Părinţi. Ci toate ostenelile voastre să treacă prin ştirea lui şi atunci cu adevărat vor fi primite la Dumnezeu. Iar de veţi schimba porunca, apoi să ştiţi că şi folosul odihnei nu va rămâne întru voi. Pentru că altfel, „orice sfat veţi sfătui, risipi-l-va Domnul” (Isaia 8, 10).

Despre Taina Spovedaniei, spunea fiilor săi:

‒ Vi se înnoieşte această tare poruncă, ca până la unul să mergeţi de trei ori pe săptămână către duhovnicii cei aleşi de sobor. Fiecare, unde va fi rânduit de întâistătătorul, la acela să-şi mărturisească toate ascunsele cugete şi greşeli, suspinând din adânc şi cerându-şi iertare, socotind a fi de faţă Însuşi Cunoscătorul de inimi, Dumnezeu. Iar nefăcând aşa, apoi singuri vă pricinuiţi groaznice căderi şi nici o sporire în suflet să nu aşteptaţi.

Despre a treia poruncă a dreptei socoteli, sfătuia pe ucenicii săi: 

‒ De veţi simţi că vă supără ori în ce lucru dracul cel de amiază-zi, şoptindu-vă că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii, sau mai sfinţi şi cuvioşi, îndată să alergaţi la egumen, rugându-l să vă schimbe din ascultările cele de cinste în altele cu totul proaste, până veţi scăpa de robia cugetului mândriei şi veţi câştiga dreapta socoteală. Iar nefăcând aşa, apoi negreşit veţi pierde şi roada dreptăţii.

Iar despre smerita înţelepciune poruncea, zicând: 

‒ Vă dau această poruncă mai râvnitoare, ca împătrit să aveţi străjuire cum să vă păziţi capul credinţei prin smerita înţelepciune, pentru a nu fi zdrobiţi de cel mai necurat duh al blestematei huliri, care pe mulţi din călugări, ce se ţineau a fi prea isteţi, i-a aruncat în deznădejde şi le-a zdrobit oasele de pe faţa pământului. Unul ca acesta, de voieşte în grabă a ruşina pe acel drac, cu sila să tragă pe inimă a se apropia şi el cu fraţii la anafura, la sărutat icoanele şi la orice îl va pune egumenul. Iar nefăcând aşa, apoi până la groapă îl va petrece acel duh rău, vrând să-l câştige prin deznădejde.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 326-327)