Arvunile harului Duhului Sfânt

Luptând astfel mai presus de puterile omenești, „urându-și încă și sufletul său” pentru dragostea lui Hristos, Sfântul Neofit din Cipru a început să primească arvunile harului Duhului Sfânt. Prin dumnezeiescul har osteneala lui devine odihnă și sărăcia, bogăție, pustiul, dulceață și plânsul, bucurie.

Luptând astfel mai presus de puterile omenești, „urându-și încă și sufletul său” pentru dragostea lui Hristos, a început să primească arvunile harului Duhului Sfânt. Prin dumnezeiescul har osteneala lui devine odihnă și sărăcia, bogăție, pustiul, dulceață și plânsul, bucurie.

„Până când osteneala îl ține pe cel ce se nevoiește pentru virtute? – Până când va fi învrednicit să devină sălaș Duhului sfințitor. După aceea și lucrările cele aduse asupra lui i se vor părea lui mai ușoare”.

Dumnezeiasca dragoste s-a aprins tare în inima lui vitează și vede curat dumnezeiasca frumusețe. Era minte înflăcărată în întregime de limbile de foc ale Cincizecimii, de vreme ce învăța pe de rost cu atâta ușurință și tâlcuia Scriptura și cu atâta istețime pătrundea profunzimile Duhului și cu atâta îndemânarea potrivea înțelesurile dumnezeieștilor cuvinte cu fiecare împrejurare a vieții care i se întâmpla încât era capabil să aplice și alegoric, și moral terapia potrivită fiecărui eveniment. În momentele deosebite când valurile Duhului inundau mintea lui străluminată, în această revărsare de har, lăsa să se vadă în afară dumnezeiasca energie mai presus de fire întru care vorbea și scria.

Cine în aceste zile vlăguite și secătuite ale noastre se va afla vrednic să caracterizeze și să descrie martiriul unui suflet iubitor de Dumnezeu pornind de la acele zile care în întregime, atât cât este omenește cu putință, păzeau cu strictețe înțelesul cuprinzător al celor două mari și importante porunci? „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”[1]. Nu se îndoiește nimeni că de la venirea Domnului până în zilele noastre a străbătut arena martirică a bisericii noastre armata nesfârșită a celor mai buni imitatori ai modelului. „Faptele pe care Eu le fac și acela le va face și mai mari decât acestea va face”. Mai puternică impresie va provoca, desigur, o trăire și o pildă mai apropiate de generația noastră decât de o generație mai veche. La acest lucru mă gândesc și eu când descriu excelentul nostru subiect care se îndepărtează de generația noastră cu aproape opt secole. Totuși sunt atât de vii și de palpabile semnele prezenței lui, sfânta peșteră și Sfânta lui mănăstire operele lui și încă și sfintele lui moaște, care sunt dovada netăgăduită și pecetluirea reușitei lui! Această lucrare a noastră nu vizează promovarea celor promovați deja, a acelora pe care Dumnezeu i-a slăvit și biserica îi cinstește cum se cuvine unor fii ai ei, ci vizează semnalarea inspirației dumnezeiești a bărbaților ei învățați de Dumnezeu care vorbesc și scriu „nu în cuvintele convingătoare ale omeneștii înțelepciuni”, ci numai ca „purtători ai Duhului Sfânt”.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Mt. 22, 37-39.

De la același autor

Ultimele din categorie