Plânsul Sfântului Neofit din Cipru

Sfântul Neofit se punea pe sine mai prejos de toată zidirea, nevrednic și să vadă fața vreunui om și să fie și el însuși numit om pentru mulțimea păcatelor lui.

Pustiul răsuna de plângerile lui adamice prin care putea să treacă prin noaptea întunecată a patimilor și să-și zdrobească împietrirea minții și nesimțirea inimii. Își bătea pieptul și striga: „Vai, mie, Vai, mie, ajută-mă, Doamne,/ Ia aminte, Doamne,/ Vino, Doamne,/ izbăvește, Doamne, din nevoia aceea/ Mai înainte de ceasul acela, vie mila Ta./ Mai înainte de ziua aceea, tinde mână de ajutor./ În marea acestei vieți și a ceea ce este trupesc/ tinde-mi mână de ajutor ca lui Petru oarecând./ Corabie sunt, fii mie Cârmaci./ Lut sunt, nevoie am de-olar./ Cela ce prin înțelepciunea Ta ai meșterit toate/ fă-mă și pe mine vas al tău bun/ Oaie pierdută sunt/ Tu, Arhipăstor,/ Caută-mă, află-mă, Tu, Păstorul cel bun,/ mântuiește-mă de lupii demoni și de fiarele patimilor,/ de furii gândurilor, viclenele plăceri/ Nu îngădui să fiu pășune acestora/ Ca să nu fiu despărțit de sfânta Ta turmă/ Nu-Ți adu aminte de greșelile mele cele de voie/ nici de cele fără de voie, Hristoase și Mântuitorul meu/ Hrănit-am trupul meu ani îndelungați/ vieții celei iubitoare de agonisire făcutu-m-am iubitor/Am preferat jugului Tău bun și poverii Tale ușoare/ să port în schimb povara grea și nefolositoare/ Dar acum dă-mi să-mi hrănesc și sufletul și să mă fac iubitor de viață neagonisitoare/ și să prefer în locul jugului greu și nefolositor/ jugul și povara cea bună a Ta./ Dă-mi mie să învăț de la Tine blândețea/ Dă-mi mie să fiu smerit cu inima/ Ca un învățător, fii și dătător acestora/ Cela ce dăruiești cu îmbelșugare, Doamne/ Căci cel ce este învrednicit a învăța acestea de la Tine/ a aflat sănătate și vigoare sufletului/ Dă-mi mie Hristoase al meu, să Te iubesc pe Tine din toată inima/ Dă-mi mie ca pe calea aceea strâmtă a vieții care duce la Tine, Viața, și a vieții Cale./ Dă-mi mie să aflu calea cuvioșilor Tăi robi/ și să o urmez împreună cu ei și să cuget precum aceștia cugetau/ Dă-mi mie mai înainte de toate cugetarea la moarte și amintirea ieșirii./ Dă-mi mie să fiu slobozit din tirania patimilor,/ Mânia și pofta, tirania pântecelui, trândăvia, acedia și robirea inimii/ ținerea de minte a răului cea fărădelege și lenevirea la rugăciune/ și împresurarea celorlalte patimi mă zdrobește în fiecare zi / și de aceea cu fapta și cuvântul și mintea/ mâhnesc milostivirea Ta, Îndelung răbdătorule, Doamne”.  

Această stare de continuă plângere și zdrobire a inimii lui înaintea Domnului împreună cu smeritul lui cuget au atras dumnezeiescul har înlăuntrul lui.

Se punea pe sine mai prejos de toată zidirea, nevrednic și să vadă fața vreunui om și să fie și el însuși numit om pentru mulțimea păcatelor lui.

Nu se cuvine mie a cuvânta, nici a mă întâlni cu oameni la un loc,
Nu se cuvine mie să fiu văzut de cineva, nici eu să văd pe oarecine,
nici a mă înfrupta din hrana cuvenită oamenilor.
Ci mi se cuvine să plâng zi după zi,
Țărâna pământului să o mănânc și-a pomilor frunză.
Cu-a mele lacrimi să m-adăp din lăcrimarul meu, pentru-ale rușinii fapte,
Căci cu prisosință biruit-am pe-acel risipitor.
Acela s-a întors desăvârșit din risipirea lui
Și a strigat: „am păcătuit” și de-nfierea cea de sus a fost învrednicit,
Dar eu de răii cetățeni[1] lipindu-mă,
Mă stric de multă lipsa oricărei bune fapte.
Nesimțitor rămân, și nu voiesc a-l urma pe-acel risipitor
Și, iată, nici bine nu simt ceva din pocăința lui
că-ndată mă și ia în primire iubirea de plăceri
și cugetul mă trage la nelegiuite fapte.
Dar Tu, Mântuitorul meu, mântuiește-mă, de vreau ori de nu vreau.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Adică diavolii.

De la același autor

Ultimele din categorie