Ce primează, dragostea sau iubirea? Care este mai plăcută Domnului?

Cele două cuvinte sunt sinonime, dar este adevărat că „dragoste” poate să aibă și alte conotații, prost folosite.

Acum nu se mai spune la spovedanie „Am păcătuit, am avut relații cu cutare, cu cineva”, ci se spune „Am făcut dragoste” și eu spun: „Foarte bine”. Acela imediat „Cum să fie bine, părinte? M-am culcat cu fata asta”. „Păi, înseamnă că n-ai făcut dragoste, ci ți-ai bătut joc de ea”. Deci nu putem spune în cazul de față „am făcut iubire”, observați? Deci „am făcut dragoste” este puțin denaturat folosit, putem să îl folosim așa, chiar dacă nu este așa, dar „am făcut iubire” este exact ca în expresia cu colbul și cu praful. Poți să spui „praf de pușcă”, dar nu poți să zici „colb de pușcă”. Pe când praful și colbul sunt sinonime. Sau poți să zici inimă, poți să zici cord, dar poți să zici „te iubesc din toată inima”, dar nu poți să zici că „te iubesc din tot cordul”. Cam așa stau lucrurile.

În porunca „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, pentru un om nevoitor, care prin smerenie nu-și prețuiește propria persoană, această poruncă probabil își schimbă înțelesul și devine chiar ceva mai mult. Eu nu pot să explic lucrul acesta. În ce mă privește, eu nu am făcut niciodată nimic bun în scop precis, adică să zic fac binele acesta ca să îmi ajute Dumnezeu într-o problemă și niciodată nu m-am rugat pentru nimic în mod special. Totuși, m-am rugat într-o zi, m-am rugat să îmi lumineze Dumnezeu mintea asupra unui om care era confuz, pentru că nu știam ce să fac. (...)

Scopul nostru permanent poate să fie iertarea păcatelor, dar asta este altă poveste, însă binele trebuie făcut pentru că binele nu se face decât ca să te asemeni cu Dumnezeu. Deci noi trebuie să ne străduim să facem binele, să lucrăm întrucâtva ca Dumnezeu.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 74-75)