Imaginea Părintelui pe care încă o mai păstrez în suflet, după mai bine de douăzeci de ani este una dulce şi liniştită. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată aspru, mustrător.

Era un Părinte al iubirii. Spunea ce avea de spus fără asprime. „Fii binecuvântat!” – folosea des această expresie. Tuturor le spunea: „Ce bun, ce bine!”. Astfel, îţi crea o stare de linişte interioară.

De atâtea ori spunea că „Hristos este prietenul vostru, vă iubeşte, nu vă ameninţă cu iadul în mâini” – aceasta, desigur, cu referire la semnificaţia Spovedaniei. Zicea: „Nu există deznădejde atâta timp cât te afli în Biserică, indiferent ce ai săvârşit. Poţi să te mâhneşti, dar să nu deznădăjduieşti”. Scotea mereu în evidenţă rolul preotului, al punerii mâinilor, prin care se pogoară, astfel, Harul. Prin Spovedanie, Dumnezeu te ajută să biruieşti cele ce te-ar putea târî la limita deznădejdii.

De multe ori se întâmpla să stea şi nopţile cu oamenii în pragul sinuciderii sau al altor stări limită – fizice, duhovniceşti, intelectuale. Da, stătea şi nopţile; prin iubire, Har şi rugăciune, pe toate le biruia, în felul cel mai simplu.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 58-59)