„Bucuria monahului este să pătrundă în iubirea lui Dumnezeu”
Monahul se unește cu Hristos, îi tresaltă inima, se umple de har. Hristos este bucuria lui, este însuflețire, este nădejde, este iubire.
Viața monahală este o viață dăruită. Monahul trebuie să se îndulcească de rugăciune, să fie atras de iubirea dumnezeiască. Nu poate rămâne în monahism dacă nu se îndulcește de rugăciune. Dacă asta nu se întâmplă, gata, nu poate sta în mănăstire.
Dar ceea ce îl ține în mănăstire, împreună cu rugăciunea, este și rucodelia. Munca nu împiedică rugăciunea, ci dimpotrivă, o întărește și o face mai bună. Este o problemă de iubire. Munca este chiar ca și când s-ar ruga cineva, ca și când ar face metanii. Munca este binecuvântare. Pentru aceasta vedem că pe ucenicii Săi, dar și pe proroci, Hristos îi chema în ceasul în care aceștia lucrau, de pildă atunci când pescuiau sau își pășteau oile.
Bucuria monahului este să pătrundă în iubirea lui Dumnezeu, în Biserică, în Hristos, în Sfânta Treime. Se unește cu Hristos, îi tresaltă inima, se umple de har. Hristos este bucuria lui, este însuflețire, este nădejde, este iubire. Ce să vă spun! Eu, prin harul lui Dumnezeu, când m-am dus acolo, în Sfântul Munte… ce viață, ce iubire, ce evlavie, ce înflăcărare, ce ascultare, ce rugăciune! Cum trăiam unul cu altul, ce zâmbet, ce iubire! Măi, măi, ce viețuire cerească!
(Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, 2003, pp. 266-267)