Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă, care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa. Și, învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Și, ieșind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alții stând în piață fără lucru. Și le-a zis acelora: Mergeți și voi în vie, și vă voi da ceea ce vi se cuvine. Iar ei s-au dus. Ieșind iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea, a făcut tot așa. Ieșind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alții stând fără lucru, și le-a zis: De ce ați stat aici toată ziua fără lucru? Zis-au lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: Duceți-vă și voi în vie, și veți lua ceea ce vi se cuvine. Făcându-se seară, stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat câte un dinar. Și venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au luat și ei tot câte un dinar. Și după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: Aceștia de pe urmă au lucrat un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei și arșița. Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca și ție. Oare nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă; că mulți sunt chemați, dar puțini aleși. (Matei 20, 1-16) (Miercuri în săptămâna a noua după Rusalii)

Evanghelia acestei zile ne aduce înainte o pildă în care ne dăm seama cât de alunecoasă e mintea umană și cum cade în raționamente greșite, imediat ce își uită calitatea sa de făptură creată și limitată. Domnul Iisus rostește o pildă despre un proprietar de vie care, la vremea culesului, avea nevoie de mulți lucrători. Dis-de-dimineață a tocmit o serie de culegători pe suma de un dinar, pe care trebuiau să o primească drept plata muncii la lăsatul serii. Dar fiind încă mult de treabă, la prânz a mai chemat și pe alții ca să termine lucrul în ziua aceea. Pe la ora trei după-amiază a mai chemat pe alții, mirându-se că aceștia stătuseră degeaba toată ziua. S-a făcut seara și a venit momentul plătirii lucrătorilor.

Proprietarul viei Îl închipuie, după cum ne dăm bine seama, pe Bunul Dumnezeu, iar via este desigur lumea. Lucrătorii sunt oamenii prin care Atotputernicul lucrează pe pământ. Unii sunt chemați de mici copii să lucreze pentru El și o fac cu drag și spor toată viața. Alții ajung să-L descopere pe Dumnezeu la maturitate și muncesc și ei cu spor. Uneori, convertirea la maturitate e motiv ca zelul împlinirii cuvântului Scripturii să fie chiar mai mare. În final, alții Îl descoperă pe Creatorul lor în ultimul ceas, la bătrânețe. Pe aceștia îi întreabă Domnul: „ce ați făcut până acum, pe ce v-ați cheltuit viața?”, iar ei pot răspunde că nimeni nu i-a chemat la lucru. Adică nu au auzit până atunci de Dumnezeu. Fie pentru că nimeni nu a încercat să îi aducă la credință, fie pentru că ei nu au avut urechi să audă glasul Bisericii, nu se poate ști. E neclar și dacă justificarea lor că „nimeni nu ne-a chemat” e reală sau nu e decât o minciună. Ceea ce dezvăluie Domnul Iisus în această pildă este mila lui Dumnezeu, Care găsește un rost omului chiar și în ultimul ceas. Nimeni nu e pierdut atâta timp cât încă mai trăiește. Iar acești lucrători din ultimul ceas sunt primiți alături de ceilalți cu aceeași dragoste. 

Din Evanghelie nu aflăm clar, dar putem deduce că nu a mai rămas nimeni care să stea degeaba. Toți au fost chemați la muncă. Altfel spus, cu toții primim chemarea lui Dumnezeu să intrăm în via Lui, fie de mici, fie abia la bătrânețe, doar că trebuie să răspundem la ea. La sfârșit, când vine plata, aflăm că, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu plătește invers: mai întâi pe cei chemați ultimii și apoi pe toți ceilalți, până la primii. Iar plata Lui este un dinar dat tuturor, adică mântuirea, viața veșnică. Problema cea mare apare atunci când judecata noastră umană ne joacă feste și începem să presupunem că noi, care suntem alături de Domnul dintotdeauna, ar trebui să fim privilegiați în raport cu cei care s-au pocăit la bătrânețe. Practic, noi judecăm ceva pentru care nu suntem capabili, cuantificăm mila lui Dumnezeu după principii omenești. Am făcut, să zicem, o mie de fapte bune, atunci stau înaintea celui care a făcut optzeci. Sunt mai vrednic. Un raționament scos la iveală și în pilda fiului risipitor, unde fratele cel mare care stătuse acasă toată viața nu se bucură de fratele său mai mic întors acasă, ci chiar îi reproșează tatălui că nu judecă drept. Dar, din fericire, Bunul Dumnezeu nu ne-a pus pe noi judecători, că altminteri probabil nu se mai mântuia nimeni, așa cum spunea odinioară Părintele Cleopa.

Evanghelia se încheie cu citatul celebru: „mulți sunt chemați, dar puțini aleși”. Nu reiese că Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe nemulțumiți, dar le-a răspuns că nu trebuie să îi preocupe cele ce sunt ale Lui. Așadar, nu ne este dat nouă să judecăm cine este mai bun și cine este mai rău, cine se mântuiește și cine nu se mântuiește pentru că presupunerea noastră poate fi falsă și atunci am cădea în osânda proprie. Grija altuia ar trebui să-l afecteze pe creștin doar atunci când aproapele are necazuri și are nevoie de ajutor. Această grijă, de a lucra alături de altul, nu contravine niciunei legi.