Trăim împreună, în iconomia de Duh Sfânt a Bisericii noastre, o dublă prăznuire. Nașterea Maicii Domnului și Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. Întâlnirea dintre fragilitatea luminoasă a pururea-fecioriei Maicii Domnului și lemnul care transfigurează lumea și o ține de partea lui Iisus Hristos. Textele Evangheliilor (Luca 10, 38-42; 11, 27-28 și respectiv Ioan 3, 13-17) ne aduc dinainte forța mărturisitoare a Maicii Domnului și chemarea mântuitoare a Mântuitorului, completându-se în chip fericit. După cum întreaga Veste Bună a Împărăției este un astfel de aliaj între suavitate și puterea izvorâtă din jertfă. În fapt, avem două modele ale ascultării. Maica Domnului care primește darul Nașterii Dumnezeu-Omului și Mântuitorul care împlinește porunca primită de la Tatăl. De restaurare a lumii căzute. Duminica aceasta poate înțeleg și cei care de obicei refuză să o facă în ce mod Maica Domnului vine la viață ca să fie Maica Vieții. Și cum Fiul său – Cel Unul Născut – se apleacă în hăul răutății noastre smulgându-i morții puterea și diavolului iadul. 

Pentru mine, personal, cuvintele cele mai aprinse de Duh ale Evangheliilor legate de Duminica aceasta sunt cele pe care ni le pune la dispoziție Ioan, citând din cuvântul Domnului Iisus Hristos. Era îndată după discuția tainică purtată de Domnul Hristos cu ucenicul său Nicodim, care era fruntaș al iudeilor. Îi spusese acestuia mai limpede decât oricui altcuiva: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de Sus nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Iar la întrebarea lui Nicodim cum e posibil a se mai naște omul, bătrân fiind, răspunsul Mântuitorului vine ca o fundamentare veșnică a Botezului ca poartă înspre Împărăția lui Dumnezeu: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Și, dinaintea nedumeririlor repetate ale lui Nicodim – nimic din ce spunea Hristos nu concorda cu ce fabricase legea umană legat de Legea divină pentru a susține Templul – vine răspunsul acesta al Domnului care deschide, în fapt, perspectiva Crucii în viețile noastre, a celor care ne trăim viețile din roada ei: „Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 13-15). Și oferă și modelul iconic prin care și nașterea de sus și nașterea din apă și din duh devin posibile omului aflat în căutarea mântuirii: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Sunt cuvinte care dau sens prezenței Crucii în viețile noastre. 

Cum ar fi putut intra și trăi în lumea noastră pentru a se face Iubire Răstignită Mântuitorul nostru fără de Maica Sa, fără Născătoarea de Dumnezeu? Sigur că soluțiile, „pe lângă” profeții, ar fi fost cu duiumul. Le auzim la câte unii care, negând dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, reducându-i Trupul și Sângele la simple simboluri, reduc și din plinătatea de har a Fecioarei Maria. Cert este că fără de ea Crucea nu ar fi fost posibilă. Fără ca această sabie să-i treacă prin sufletul său, restaurarea sufletului nostru nu ar fi fost posibilă. Pentru că Dumnezeu nu lucrează mântuirea în afara conlucrării cu omenirea căreia vine să-i dăruiască pe Fiul Său spre a crede în El și astfel să poată primi binecuvântare spre viață veșnică.

Este impresionant cum se leagă în țesătura Duminicii acesteia rostirea Mântuitorului în privința Maicii Domnului – „...dar fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el” (Luca 10, 28) – cu aceea păstrată ca atare de Ioan Evanghelistul: „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Arătându-ne cum ascultarea se împlinește în mântuire. Dar pentru ca aceasta să rodească era nevoie de o jertfă care să împace pe Dumnezeu cu oamenii, pe oameni și omul cu sine. Împlinind Întruparea. Devenind fundament biruirii morții pentru ca nașterea din nou să fie posibilă. Pentru ca ea să ne facă posibilă Împărăția lui Dumnezeu. 

Scriind toate acestea m-am întrebat – și nu este prima dată – cine își mai pune întrebări ca Nicodim ori cine mai stăpânește astfel de conținuturi în cultura personală precum mântuire, naștere de sus ori credință? Și nu, nu să epateze citând despre ele, ci să le aibă încorporate în sensul vieții sale, în setul de valori care-l obligă să dea ce este mai bun din el. Performând uman prin forța virtuților sale. Modelul unei astfel de persoane rămâne acela al Maicii Domnului, fără nicio rezervă. Entuziasmul femeii care ascultând-L pe Iisus vorbind, Îi preamărește Maica, nu vine doar din rostirea cuvintelor de către El, ci și din topirea în atitudinea Lui divino-umană a sfintei candori a Maicii sale. Pe Cruce cuvintele adresate ei – „Mamă, iată fiul tău” – au însemnat așezarea întregii firi umane sub purtarea de har a maternității sale. O maternitate născută din ascultare, dar și din bucurie, din plinătate, dar și din suferință, o suferință ca a nici unul altuia dintre oameni. 

Ce mai înseamnă azi pentru noi să nu pierim ori să primim în dar veșnicia? Trăim într-o lume a promisiunilor și avem senzația că totul ni se cuvine. Am devenit neatenți la darurile lui Dumnezeu crezând, nu știu după care anume dintre învățăturile credinței, că suntem posesorii lumii în care trăim. Evanghelia ne readuce aminte ce jertfă a fost așezată ca fundament libertății noastre de a fi oameni. În care anume dintre Împărății ne voim veșnicia? Aceea a plăcerilor împlinite cu deasupra măsură ori aceea a suferinței transfigurate în bucurie care se împlinește în Înviere? Când lumea care ți se propune crede că ține totul în ea, inclusiv veșnicia, e greu să îți acordezi sufletul la tonul Evangheliei. E sobru cuminte. Încărcat de liniște. Dinaintea liniștii sale se aude opoziția. Zgomotul fad al promisiunilor încărcate de lipsa iubirii și dumnezeirii, zdrăngănitul maculat al vorbelor fără duh care ucid Duhul. O lume a judecății, o judecată fără Dumnezeu, înțepenită în critică. Critică ucigătoare de suflet, care naște frică, îl umilește și îl rănește pe om. Îi încalcă libertatea și îi caricaturizează iubirea, o golește de sensuri. 

Aici e rostul înțelegerii prin Maica Domnului a Crucii Învierii Domnului Hristos. Ca una ce s-a făcut ascultătoare de Cruce fiind ascultătoare de Fiul Său și prin Acesta de Tatăl în Duhul Sfânt. Trecând prin sufletul său sabia suferinței adusă de Răstignirea Domnului ne-a descoperit în ce fel ascultarea de Hristos Domnul dă sens crucilor din viața noastră. Nu ideologizându-le și nici idolatrizându-le. Ci trăind cu smerenie ascultarea. În curăție sufletească și cu sufletul străbătut de suferință, deseori, dar liberi de a iubi Crucea. De a nu ne rușina de ea. De a o trăi!