Este poate cea mai grea întrebare a momentului istoric prin care trece lumea. Care este limita puterii umane dinaintea puterii lui Dumnezeu? Cum se așază în Hristos excesele de putere, nebuniile colaterale puterii politice sau economice? Există fericire pentru cel sătul ori pentru prigonitor? În fond, Evanghelia aceasta este despre noi toți, care ne tensionăm viețile după conjugarea verbului „a avea” și nu „a fi”. Situată în mijlocul nevoinței către Înviere, Evanghelia care marchează Duminica Crucii (Marcu 8, 34-38; 9, 1) nu caută să explice Crucea, ci să ne obișnuiască să privim realitatea Învierii prin Cruce. Să ne facă să înțelegem că nu e simplu obiect de închinare. Și că dacă nu înțelegem Crucea-subiect prin asumare nimic din lucrurile pe care Hristos ni le-a așezat ca provocare duhovnicească pe suflet nu ne apropie de Împărăția Lui, care este și o Împărăție a Crucii.

Unii leagă simbolul crucii de suferință. Ba chiar teologia unora dintre cei care își zic creștini amintește mereu de Cruce ca loc de jertfire și moarte și nu drept poartă cerească, stâlp de foc care ne poartă, pe creștini, noul popor ales, numit cu numele Său, prin pustie spre Cer. Agățați de Crucea-suferință uită să privească atent laturile pe care Însuși Domnul Hristos le exprimă în Evanghelia aceasta. Dorința de a-i urma lui Hristos, manifestată prin lepădare de sine, luarea crucii și urmarea Lui. Vedem aici suferință? Atunci cum am explica primul dintre comandamente: dacă voiește cineva? Poate cineva să-și dorească suferința? Da. Dar se încadrează în latura patologicului și nicidecum în arcul de luciditate al teologiei inspirate din Înviere. Lepădarea de sine este suferință? Da. Dar doar în contextul în care lupta cu propriile păcate nu poartă în sine bucuria aceea care te înveșnicește ca om. Lucrurile nu mai par atât de alb-negru în ce privește teologia Crucii pe care textul acesta al rostirii dumnezeiești așezat la miez de postire ni le pune la inimă și gândire. De altfel, Domnul continuă să ne învețe că voința, lepădarea, asumarea crucii și urmarea Sa nu se fac pentru a ne salva viețile, ci pentru a ne învăța cât de mult prețuiesc acestea în planul mântuirii. Aici intervine întrebarea aceasta cutremurătoare: Căci la ce-i folosește omului să câștige lumea toată și să-și piardă sufletul? (Marcu 8, 36).

Dintr-o dată parcă registrul „poveștii” despre Cruce se mută spre valoarea sufletului. E dificil de înțeles cât de important este sufletul? Ei bine, priviți și înțelegeți. Nimic din lumea întreagă, ba chiar toată lumea nu poate să-l echivaleze în valoare. E drama societății în care trăim sau ne prefacem că trăim. Să nu mai vedem sufletul nostru și nici al aproapelui. Vedem ratinguri pe te miri ce – săptămâna trecută numai ce am trecut printr-o analiză a fericirii în vreme ce Ucraina era zdrobită sub bombe – și ne lăsăm încântați de toate ofertele religioase. Într-atât încât ai senzația reală că unii chiar își neguțătoresc sufletul, îl așează pe o tarabă a comodității și-l propun cumpărătorilor. E un soi de bursă de valori în care valoarea supremă este ocolită, diluată. Dacă Dumnezeu nu este în miezul valorilor desigur că sufletul nu înseamnă mare lucru, de fapt nu înseamnă nimic. E ca atunci când dintr-un sistem de oxigenare ai scoate tocmai Oxigenul. Cum ar putea fi dăruitor de aer necesar supraviețuirii un astfel de sistem? Așa se întâmplă și cu valorizarea sufletului. Dacă ea este realizată în raport cu interesul politic ori strict personal – care eșuează de obicei în dicteuri și dictaturi – devine rană și se rupe total de Cruce. Nici nu urmează voii lui Dumnezeu și nici nu face alta decât să se piardă, de cele mai multe ori total. Purtarea crucii nu e o modă sau un răsfăț, un moft de circumstanță. De cele mai multe ori semnifică responsabilizare, autonomie în curaj, asumare plină de sens a deschiderii ce o face Dumnezeu în inima ta ca om. Nu se poate altfel? Ba da. Dar finalitatea nu mai este aceea. Nu există cruci sau creștini second hand. Când nu asumi nu ești asumat și te împrăștii în orizonturi aproape imposibil de înțeles. E boala secolului nostru amărât în țeluri. În care sentimentul pe care-l împărtășesc cel mai des este acela al disperării unora de a părea oameni în ciuda lipsei lor de omenie. Un veac zgârcit în a crede în Dumnezeu a făcut din toate mecanismele sale un soi de compendiu al derutelor continue.

Domnul ne spune: „Și ce poate da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Oho, ar zice analiștii, Te-ai mira, Doamne! Neprețuind prin Cruce sufletul omul e gata să facă din orice provocare cruce. Nu-i vorba, mai întâi creștinii au făcut aceasta. Au înlocuit Crucea cu sceptrele, cu tronurile pământești, iar durerile reale cu dureri închipuite. Au declasat crucea și au lăsat-o jos. E prea grea, au spus. Da. Pentru că nefiind cea propusă de Hristos s-a îmbibat în nemerniciile noastre iară și iar. Cumplită torsiune de Cruce. Am furat Golgotei slava sperând că noi suntem mai prețioși decât tot ce s-a întâmplat pe culmea ei. Și am inventat Golgote cu seninătate de băsmuitor mediocru. Din orice moment de cumpănă am făcut o iconologie legată de Golgota. Acolo, în vârful de pe locul Căpățânii se ridică prin Sângele Lui păcatele noastre. Nu există echivalență. Nu, nu e Golgota nici să-ți termini facultatea, nici să-ți faci o casă. Nu, nu ești pe Cruce cu Hristos când ai o funcție din care furi tot ce poți prinde cu ifose de mare adâncit în cele ale dreptății. Nicidecum. Și nu ești părtaș Crucii Lui pentru toate închipuitele tale eforturi spirituale. Vindecarea este simplă: să nu te rușinezi de Hristos! El oferă lentila de Duh prin care poți privi în adâncul propriei tale existențe. Sinceritatea vindecă netemeinicia dureroasă a vieților noastre. Privindu-ne în ochi nevoința și viața și încercarea de a fi creștini înțelegem cum stăm cu Crucea lui Hristos.

Rămâne însă întrebarea aceasta. Oare chiar ne folosește să avem lumea câștigată și să ne pierdem viața? Priviți în istorie și în istoria imediată. Niciunul dintre marii câștigători prin derută și moarte, prin ucidere din culpă a libertăților nu și-a păstrat sufletul vrednic de pomenire. Efigiile răului dovedesc că pentru a ține lumea în frâu unii dau frâu liber urii și morții, invidiei și manipulării. Și din partea aceea nu vine pacea niciodată. Să nădăjduim în Crucea lui Hristos. Că soluția inspirată de ea va aduce tihna de care avem nevoie pentru a nu ne pierde sufletul. Iar soluția Crucii este asumarea Învierii, trăirea lui Hristos.

Sursa: tribuna.ro