Călugărițe românce în Mănăstirea Eleon – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte

Cele mai multe din călugărițele din România ce se nevoiesc în Țara Sfântă își găsesc adăpost în obștea Mănăstirii Eleon.

Obștea de aici le primește cu aceeași dragoste evanghelică, le dă chilii, le rânduiește ascultări după putere și le asigură cele necesare vieții. Maicile românce formează la Eleon o mică comunitate duhovnicească autohtonă, se roagă, cântă și vorbesc în limba română. Ele constituie o prezență vie a Bisericii noastre la Mormântul Domnului și pe Muntele Măslinilor, fiind rugătoarele neamului la Sfintele Locuri.

La început de secol se nevoiau în obștea Mănăstirii Eleon până la 25 de călugărițe din țară. În anii 1960 erau douăsprezece maici, iar în prezent sunt șase maici, toate peste 75 de ani.

Întrebăm pe maicile ce ne însoțesc despre călugărițele românce. Maica Evdochia, stareța mănăstirii, ne spune că se împacă foarte bine cu maicile din România, că fac ascultare cu dragoste, că sunt nelipsite de la slujbele bisericii și sunt tare milostive.

Prima călugăriță româncă pe care o vizităm este Maica Vera Preotu. Este fiică de preot din Moldova, a venit la Mormântul Domnului în anul 1894, la 18 ani și a rămas aici definitiv până astăzi, când împlinește 112 ani! S-a nevoit cel mai mult la mănăstirea ortodoxă de maici din Ain Karem [citește En Carim], unde s-a și călugărit. De peste 25 de ani se nevoiește pe Muntele Măslinilor, la Mănăstirea Eleon, unde dorește să-și sfârșească drumul vieții.

În ultimii ani, maica Vera stă la bolnița mănăstirii și, după putere, îngrijește de maicile bolnave. Este cea mai vârstnică dintre toate călugărițele din Țara Sfântă. Mintea bătrânei este încă trează, ochii ei vioi ne privesc cu lacrimi și inima ei este bucuroasă că o vizitează părinți din patrie. „Cum duceți viața duhovnicească în Mănăstirea Eleon, maică Vera?” o întrebăm noi. „Bine, din mila Domnului, Preacuvioși părinți!” – răspunde bătrâna cu voce bărbătească. „Avem Sfânta Liturghie zilnic și toată rânduiala călugărească. Avem viață de obște, ne ajutăm cu dragoste unele pe altele, ne spovedim și ne împărtășim regulat cu Sfintele Taine și ne rugăm la Mormântul Domnului pentru țară și pentru toată lumea...!”

În continuare stăm de vorbă cu maicile Teoctista și Eufrosina. Sunt născute în Transilvania, iar cu metania sunt din schitul Rogoz – județul Vrancea. Din același schit este și maica Tomaida Târâlă, fosta egumenă. Toate trei sunt bătrâne, dar cu suflete aprinse pentru Sfintele Locuri. Dorind să meargă pe urmele lui Hristos și să se nevoiască aproape de Sfântul Mormânt, douăzeci de călugărițe din obștea schitului Rogoz, în frunte cu egumena lor, s-au dus în anul 1932 în Țara Sfântă. Dintre acestea fac parte și maicile Tomaida, Teoctista și Eufrosina, singurele care mai sunt în viață dintre toate. Sunt blânde, smerite și mulțumite sufletește. Adevărate mame duhovnicești. Stăm de vorbă cu maicile de la Rogoz.

După ce ne evocă câteva momente din nevoința lor în țară și la Ierusalim, le cerem un scurt cuvânt de folos. „Să ne rugăm mai mult, părinților, ne-au spus ele. Să ardă inimile noastre de dragoste pentru Hristos, să apărăm cu bărbăție dreapta credință și să facem milă cu toți oamenii, că cine face milă pe pământ, de milă va avea parte și în cer, când va sta la judecată în fața Mântuitorului nostru Iisus Hristos!”

A cincea maică româncă cu care ne întâlnim este schimonahia Acachia Maior. Este de loc din Sighișoara și cu metania din Mănăstirea Țigănești. A venit la Sfintele Locuri de 50 de ani și s-a nevoit mult timp la Schitul Românesc de la Iordan, ca ucenică a maicii Melania Mincu. Maica Acachia iradiază multă pace și bucurie duhovnicească. Este una din cele mai iubite și alese călugărițe românce de la Sfintele Locuri. Are aproape nouăzeci de ani, însă râvna, credința și dorul ei după Iisus Hristos cu nimic nu s-a împuținat.

Maica Acachia ne însoțește prin curtea Mănăstirii Eleon. Vizita românilor în Țara Sfântă o bucură foarte mult. „Dă-ne un cuvânt de folos, maică Acachia!”, o rugăm noi. Iar bătrâna ne răspunde: „Să ne facem zilnic rugăciunea și rânduiala noastră călugărească, să avem răbdare în mănăstire și să împlinim toate în viață cu sfat și ascultare!”.

Pe ultima călugăriță româncă – maica Tomaida Plăcintă – o întâlnim la bucătăria mănăstirii. Ea face mâncare pentru toată obștea. Ne iese înainte și începe a plânge. Dorul de țară și străinătatea sunt greu de suportat. Domnul știe câte lacrimi varsă ele aici la Sfântul Mormânt. Are peste 75 de ani și este de loc din Moldova. O îmbărbătăm și luăm masa împreună la trapeza mănăstirii. Ne servesc cu multă dragoste și ne privesc cu o firească duioșie. La urmă cântăm „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul. De la trapeză suntem invitați la cimitirul mănăstirii, unde sunt înmormântate mai multe călugărițe românce. Maica Tomaida ne duce și la mormântul surorii sale, Amfilohia Plăcintă, decedată în anul 1973. Părintele Cleopa Ilie face un trisaghion pentru toate maicile din țară decedate, iar noi cântăm împreună de trei ori „Veșnica lor pomenire!”. Este un moment emoționant, greu de uitat.

Maicile ne dau flori de pe morminte și crenguțe de măslin cu roade care dau în pârg, în amintirea închinării noastre la Mănăstirea Eleon de pe Muntele Măslinilor. Apoi cer binecuvântare cu ochii în lacrimi și se retrag, iar noi ne continuăm pelerinajul pe acest munte sfânt.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 129-132)

De la același autor

Ultimele din categorie