Sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, când natura se redeșteaptă la un nou ciclu de viață, ne pregătim la rândul nostru să înviem din moartea păcatului la o existență plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paștilor. Am pornit-o pe calea virtuților, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovnicești, aducătoare de pace și nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe și bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne închinăm Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele”, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”.

În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce” căci, de-a lungul întregii călătorii pământeşti, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii; monahul ajunge astfel aidoma lui Hristos: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”.

Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori care au prins contur în bronzul fierbinte al inimii tocmai prin virtutea asumării, cu smerenie și credință, a crucii, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, având în suflet nădejdea răsplătirii. Unul dintre ei era bunul și tăcutul părinte Nifon Vârlan. Vieţuitor în obştea Schitului Vovidenia, uscățiv, cu alură de ascet, m-a ocrotit cu bunăvoință, iertându-mi stângăciile inerente unui novice dornic de viață călugărească. La început, m-a învățat să fac pâine. Împreună am copt nenumărate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, deslușind tainele monahismului. Egumenul de atunci al Vovideniei, prețuindu-i viața curată, râvna spre rugăciune și pacea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fiecare dată el a ezitat să primească taina cea mare a preoţiei. Evlavios și temător față de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereniei, împlinind cu desăvârșită conștiinciozitate celelalte ascultări ce i se rânduiseră. Peste puţină vreme, mentorul meu cel înțelept s-a îmbolnăvit. Suferința nemiloasă i-a uscat și mai mult trupul. Cu aceeași privire senină, binevoitoare, părintele Nifon își trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viața lui cum se duce Crucea înțeleasă ca suferință. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar și în purtarea de grijă a Taumaturgului desăvârșit, monahul suferind și-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre înviere, adică modalitate de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Oare cine putea să-L înțeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Și-a dus povara Crucii cu nesfârșită dragoste, cu necurmată răbdare!? De aceea îl găseam adesea în biserică după slujbă, stând de vorbă cu Hristos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?”. Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „Încă oleacă, mai am să-I spun ceva”. Nu am aflat ce-I zicea Domnului, dar din comportamentul suferindului frate am înțeles ce-i grăia Hristos lui: „Nu lăsa necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa să ne despartă, ci folosește-le pe toate în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine”. Călugărul nu a ieșit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind. Prioritatea n-o constituia sănătatea fizică, ci a sufletului. În ultimele luni petrecute în lumea aceasta, se preocupa numai de Cer. La finele lui 2004 s-a bucurat, așteptând cu nerăbdare Praznicul Nașterii Domnului, când s-a împărtășit. L-a primit pe Sfântul Prunc dumnezeiesc în brațele sufletului său, mulțumindu-I pentru binecuvântare și darul vieții: împlinise de curând 40 de ani. A doua zi, părintele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfântului Arhidiacon Ștefan. Arăta fericit, împăcat, deși boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeșnic. Nu bănuiam că în câteva ceasuri își va începe călătoria către lumea celor drepți. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieți să le petreacă în Biserică. În ajunul Anului Nou a fost înmormântarea. Natura din jur, solidară cu starea noastră, a obștii Vovideniei, părea tristă. Lumina zilei se cernea stins, căci fratele cel plecat dintre noi, parcă luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-și Crucea suferinței cu nezdruncinată credință, monahul Nifon se grăbea a-I rosti Preabunului Mântuitor inspiratele vorbe ale Sfântului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o”.