De ce este atât de lovită astăzi familia prin încurajarea avortului, a migraţiei, prin suprasolicitarea părinţilor la locul de muncă, prin cultivarea unei sexualităţi deşănţate etc.? De ce se doreşte cu orice preţ maimuţărirea conceptului de căsătorie prin „extinderi” care să-l golească, de fapt, de sens? De unde atâta râvnă în a redefini omul, relativizând identitatea lui sexuală, biologică, socială? Care este ţinta ultimă, ce resorturi spirituale putem desluşi în această bătălie începută în sfera politică şi legislativă, susţinută adesea în sfera mediatică şi în cea educaţională? Nu există decât un răspuns: în spatele tuturor acestor atacuri este diavolul, iar ţinta este Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul. Unii vor zice că prea-l vedem pe cel necurat în toate cele suspecte, că nu-i dracul chiar aşa de negru. Alţii se vor simţi lezaţi să afle că – fără a fi pe deplin sau deloc conştienţi – sunt simple instrumente manipulate cu o diabolică perversitate în bătălia ce se duce pentru sufletul omului. „Mentalitate de Ev Mediu” – parcă şi aud la adresa mea strigătele celor convinşi că totul se reduce doar la cele „pipăibile” şi că „omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras).

Dar nu a fost întotdeauna aşa. Să ne întoarcem puţin acum aproximativ două mii de ani. Pe când Mântuitorul vorbea mulţimilor, „cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-ţi vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Matei 12, 47-50). Reacţia Domnului nu este una de lipsă de respect sau de dragoste faţă de Maica Sa ori faţă de rudele sale. Ea survine după ce iudeii Îi aduseseră serioase acuzaţii, cum că scoate demonii cu domnul demonilor (cf. Matei 12, 24), în încercarea disperată de a convinge mulţimile că nu se află în El putere dumnezeiască. Iar unul dintre modurile prin care i-au contestat dumnezeirea a fost şi acela de a-i accentua umanitatea.

Contestatarii Domnului, contrariaţi de manifestările puterii Sale dumnezeieşti, exclamau: „Dar pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7, 27). Şi, într-un fel, aveau dreptate. Deşi, ca Om, El putea fi identificat şi i se putea chiar întocmi un arbore genealogic, ca Dumnezeu are o obârşie mai înainte de toţi vecii, inaccesibilă. Iar când Iisus a venit „în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Şi se sminteau întru El” (Matei 13, 54-57). Cei enumeraţi în citat erau fraţi şi surori vitrege ale Domnului, fiind copiii Dreptului Iosif din prima căsătorie. Cum bine ştim, Maica Domnului nu numai că nu a mai avut copii – altă drăcovenie vehiculată prin unele medii – dar nici nu şi-a ştirbit cu ceva pururea fecioria. Diavolul căuta cu orice preţ să-i convingă pe oamenii acelor timpuri că Hristos este, la rându-i, doar un simplu om. Şi făcea recurs, cu viclenie, la familia lui Iisus, accentuând înrudirea Acestuia cu alţi oameni. Aparent, diavolul dorea să Îi aducă familia aproape lui Iisus – cum s-ar spune în termenii de azi, milita „pentru reîntregirea familiei”. Dar Domnul sesizează capcana şi se foloseşte de acest atac demonic nu pentru a minimaliza legăturile de sânge (cu Maica Sa) sau prin alianţă (cu fraţii vitregi), ci pentru a ne învăţa că înrudirea spirituală este mai presus decât cea după trup.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la un alt moment din perioada aceea, atunci când „o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 27-28). Mântuitorul nu pune în umbră maternitatea Fecioarei Maria şi proslăvirea ei, dar arată că, înainte de a încuviinţa să-L zămislească cu trupul, Maica Domnului are marele merit de a fi ascultat Cuvântul (Logosul) şi de a-L fi născut în inima ei. Fapt accesibil tuturor celor ce cred în El.

De-a lungul celor două doi mii de ani, diavolul a perseverat în această strategie, de a arăta că Iisus a fost doar un simplu om – chiar dacă omul cel mai înţelept şi moral din toate timpurile. În această cheie ne putem explica de ce, spre deosebire de spaţiul occidental, Ortodoxia evită a cultiva imaginea unei „sfinte familii” alcătuită din Dreptul Iosif (tatăl adoptiv), Maria Fecioara şi Iisus. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul este imaginea completă a familiei, întrucât se subînţelege „prezenţa” Tatălui ceresc. Familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, în care copilul are un tată şi o mamă, constituie o icoană a Împărăţiei. Orice creştin are pe Dumnezeu drept Tatăl şi Biserica drept Mamă (întruchipată de Maica Domnului). Văzând că strategia de a-l reduce la statutul de simplu om, care face parte dintr-o familie, nu prea dă roade, diavolul îşi completează strategia bimilenară şi atacă acum însăşi familia. Trece, adică, de la o extremă la alta. Dacă nu se poate atinge de Prototip, se străduieşte să calce în picioare icoana. Iată de ce, a apăra familia, aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, devine acum o mărturisire de credinţă - nu doar o exigenţă civică sau patriotică.