„Când oi muri, nu-mi pare rău, că mă duc la Părintele meu”

Interviu

„Când oi muri, nu-mi pare rău, că mă duc la Părintele meu”

O săteancă din Pângărați urcă agale de la chilia Părintelui Arsenie, spre mormântul Părintelui Teofil. Cu o plasă de rafie într-o mână și cu câteva lumânări în cealaltă, trece cu multă discreție printre oameni. De mai bine de 20 de ani, din cauza unui accident chirurgical, nu aude deloc. Maria Popa poartă sub răbdarea care i s-a întipărit pe chip amintirea unor necazuri de care te cutremuri, doar ascultându-le. Am rugat-o să ne spună câteva gânduri despre cel care i-a fost duhovnic. Sinceritatea și simplitatea mărturiei sale e mișcătoare. De aceea, o voi reda întocmai. 

Părintele Teofil a fost un preot cum greu și rar, foarte rar întâlnești. L-am cunoscut făcător de minuni și mare duhovnic, cum n-am mai văzut pe nicăieri. A muncit mult și a fost foarte cinstit. Și așa credință a avut, că putea muta munții din loc.

Veneam, aici, la mănăstire cu multe prietene, îmi plăcea mult. Și nu auzeam ce cuvânta la biserică și întrebam pe fetele cu care veneam: ce-o mai spus Părintele? Și-mi ziceau că se începe o mare lucrare care va dura vreo zece ani și se va face o frumoasă biserică. Și așa a fost. Însă, la ceva timp după sfințire, a plecat la Domnul.

„A făcut o mare minune că m-a atras la credință”

Pe mine m-a ajutat mult. Am fost foarte bolnavă, cineva mi-a dat farmece și am suferit foarte mult. Eram într-o stare foarte jalnică și bietul părinte m-a salvat. A făcut slujbe pentru mine, m-a ajutat mult cu cuvântul, m-a chemat la biserică, mi-a dat cărți și am citit, că eram o pierdută cu sufletul. A făcut o mare minune că m-a atras la credință.

Și acum, de când a plecat Părintele, vin aici și-mi vine să plâng, parcă tot îl caut să-l văd, îl simt în biserică la sfânta slujbă, îi simt duhul lui. Nu mai am cuvinte, e foarte greu de vorbit. Vreo 23 de ani m-am spovedit la Sfinția sa.

Proorocia Părintelui Teofil

L-am cunoscut în 1990. Atunci am avut un traumatism cranio-cerebral și un hematom intercranian. Am fost între viață și moarte. Am stat de trei ori la Iași în contuzie cerebrală, apoi am fost la București, la spital. Un vecin de-al meu rău la suflet m-a bătut și mi-a provocat ce-am avut. La ureche, un medic mi-a perforat timpanul în accident chirugical. La cealaltă ureche – alt medic. Iar eu aveam proces cu vecinii mei pentru lovire. Și atunci mi-a zis Părintele: Marie, lasă-i în plata lui Dumnezeu. Dacă tu îi ierți și le dai pace, ai să trăiești mulți ani și ai să vezi dreptatea lui Dumnezeu. Și am ajuns la vorba Părintelui, că toți cei care m-au necăjit n-au sfârșit bine. Eu sunt fericită, nu sunt sănătoasă, sunt tare bolnavă, dar mulțumesc lui Dumnezeu, mai merg pe picioare. Când oi muri, nu-mi pare rău, că mă duc la Părintele meu.