Nu cred că există icoană feminină, cu excepția Maicii Domnului, care să propună atât adânc de smerenie precum Maria Egipteanca. Din acest motiv ne-o așează Biserica model de trăire în Postul Învierii. Pentru a înțelege în ce mod pentru a ajunge în Rai trebuie să îți înfrunți moartea. Nu reiau povestea ei. Pentru cei care nu o știu e ușor să o afle. Pentru cei care au stat să asculte Canonul Sfântului Andrei Criteanul în miercurea ce a trecut au înțeles că acesta se citește laolaltă cu reamintirea – prin lectură publică – a vieții unei femei înviate de la moartea păcatului la viața virtuții: Maria Egipteanca. De ce este recitită viața ei? Care este motivul pentru care Biserica ne-o readuce dinainte mereu și mereu? Simpla ei trecere de la păcat la viață duhovnicească – dacă putem numi „simplu” procesul convertirii prin care a trecut – e suficient să o facă icoană de adumbrire a vieților noastre? Pare că nu este doar atât. Ceea ce eu admir la convertirea ei este inteligența înțelegerii voii lui Dumnezeu. Pentru că ea nu este o simplă „întoarsă” din păcatul curviei – profesionalizat ca la nicio altă persoană devenită sfântă – ci se întoarce cu întreaga sa ființă. Devine un fel de catalizator de conștiințe aflate în căutarea modului viu al venirii în firea cea bună. E un foarte bun model de extremă a pocăinței, care corespunde extremei păcatului. Numai în păcat extrema devine extremism. În pocăință extrema devine mântuire. Inteligența sa în înțelegerea voii lui Dumnezeu în viața sa este legată – fundamental – de împreună-lucrarea ei cu Maica Domnului. Respinsă de cruce – un curent inexplicabil omenește o ține departe de icoana Maicii și de Cruce atunci când voiește să le atingă – caută scăparea în Maica Domnului cu certitudinea uneia care se știe înțeleasă. Se simte că se știu. Maria Egipteanca dinspre păcat. Maica Domnului dinspre partea de Cer care mai vibra încă în inima celei păcătoase. Are nevoie să fie înțeleasă, ajutată, cuprinsă în iubirea adevărată. Foamea ei de iubire după trup se transformă în topitoarea pocăinței în vibrantă așezare în Duh. Un veșmânt de strălucire omenească se rupe pășind în pustie. Iar Maica Domnului o ajută să-și țeasă un veșmânt de smerenie. E atât de multă feminitate în intimitatea lor încât te pleci rușinat. Este limpede că nouă ni se citește an după an pilda vieții Mariei Egipteanca pentru a ni se aduce aminte că mântuirea vine ca dar însă nu cu gratuități inutile, infertile în plan duhovnicesc.

La marginea pustiei, înainte de a pătrunde în adâncul ei fierbinte și înghețat, deopotrivă, Maria Egipteanca se așează în rânduiala pocăinței, împărtășindu-se la un schit din pustia în care Ioan Botezătorul strigase din tot sufletul: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Iar Împărăția este Împăratul venit ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele lumii. Acum Maria Egipteanca înțelege – textul Patriarhului Sfânt Sofronie de Ierusalim este categoric – că intră într-o viață nouă, o viață în care Euharistia este hrană și băutură nouă. Și dispare. Se ascunde în adâncul pustiei, după dunele de fierbinte așternere. Cine a străbătut o zi și o noapte latura dinspre pustie a Țării Sfinte, inclusiv azi, știe cum se erodează piatra și cum frigul face uitată deplin dogoarea zilei. Iar dogoarea fierbe peste frigul nopții cu încăpățânare. Cea care băuse din vinurile cele prețioase ale petrecerilor pline de păcat, bea de acum din setea banchetului Împărăției lui Dumnezeu. E o teribilă febră ce-i topește trupul. Într-atât încât la întâlnirea cu Zosima fulgurează peste dune o arătare. Topită în smerenie, femeia se știe femeie și o cochetărie ce înveșmântează inteligența feminină până la sfârșit de veac o oprește să fie sminteală călugărului. Gustă din hrana veșniciei cu setea adevăratei nevoințe. Despre inteligența ei emoțională – ca să vorbesc în termenii modernității – ne stau mărturie nu doar cuvintele Starețului ce-i descoperă nevoința. În timp suflarea ortodoxă face din ea model de eliberare din  păcat. De evitare a argumentării neputinței cu neputința. De aici forța Sfintei Maria Egipteanca, din forța prin care învinge păcatul, luptă cu el, se dăruiește lui Dumnezeu în singurătate. Cât de importantă este aceasta în nevoința omului duhovnicesc ne-o spune Părintele Proclu, pustnicul de la Mitoc:

Dacă cineva se nevoiește, postește ca să întreacă pe cineva, ori să-i facă în ciudă că el îi mai bun, acea nevoință nu e primită de Sfinții Părinți, nu-i primită de Dumnezeu, nu-i primită de Biserică. Acea nevoință e primită la Dumnezeu: că eu n-am treabă cu nimeni. Știu că sunt păcătos și trebuie să mă nevoiesc, ca nu cumva să aud cuvântul acela: Luați-l și legați-l, aruncați-l în focul cel nestins! Pentru aist cuvânt, să nu-l aud, trebuie să mă rog până ce va ieși sufletul din trup; și nu numai eu, toată omenirea trebuie să se roage pentru aist cuvânt să nu-l auzim: Legați-l, aruncați-l în focul cel nestins! Și pentru aist cuvânt toată lumea trebuie să se roage să nu-l audă, ca să audă numai mila lui Dumnezeu. (Părintele Proclu, Doamne să ajungă toți în Rai! Cuvinte de folos, Ed. Mănăstirii Sihăstria Putnei, 2022, pp. 41-42).

Maria Egipteanca este modelul evitării acestei catastrofe, acestei morți înainte de vreme cu păcatele atârnate de sufletul nostru. Ea ne dovedește că adevărata inteligență este aceea de a-ți căuta mântuirea cu tot sufletul și cu tot trupul tău. Desigur că e greu. Dar acesta nu poate fi argument să demisionezi din marea chemare la Împărăția Cerurilor. Pustia este o astfel de chemare. Dar fiecăruia, după putere, Dumnezeu îi îngăduie pustii și pustii, nevoințe și nevoințe. Nu avem a ne teme că nu le putem duce. Doar refuzul nostru slăbește puterea noastră.

De curând, în tainica mănăstire cea Dintr-un Lemn, Maica Emanuela, Stareța locașului de 40 de ani, îmi spunea povestindu-mi de maicile de acolo (Paisia, Eupraxia, Rafaila...): Aici cine nu se sfințește tot se mântuiește! Adică nici un efort nu rămâne nerăsplătit de Hristos! O cred, știind nevoința curată a maicilor. Și nimic nu ne îngrădește libertatea de a fi ai lui Hristos pe măsura puterilor noastre. Se apropie urcușului nostru odihnă. Postirea se va aspri, căci nu putem intra în taina liniștii Învierii cu tropotitul ieftin al negrijii. Auzim de zvon de luptă și război și vedem trecând printre noi pe cei care postesc de casa lor, de dragostea pământului țării lor. Învățăm oare cât de mult poate face iubirea pentru aproapele în contextul acesta, cât de important este să descoperim pustia facerii de bine? Nu-i vorba să concurăm pe nimeni și cu nimeni. E vorba de noi. Fiecare dintre noi în parte. Să ne bucurăm că Dumnezeu ne iubește atât de mult încât ne cere doar mărturia iubirii. Frângeți din pâine și dați. Nu vă fie frică. Nici un gest ori cuvânt nu rămân fără de măsurarea în Harul Lui. Mila Lui măsoară cu dragoste. Fie dar fiecăruia dintre noi postirea ziditoare și mântuitoare. Avem dinainte mereu știința că mereu și mereu smerenia se înveșmântează în pocăință, în pocăință sinceră, arzătoare până la zgură a păcatului. Iar zgura o scoatem cu Taina Spovedaniei, stingând-o cu lacrimi și bună-făptuire. Trăind taina Mariei Egipteanca. Umplându-ne de mireasma Pustiei.

Sursa: Tribuna.ro