Nu judecarea aproapelui, ci propria noastră judecată trebuie să ne preocupe în plan moral, spiritual. A judeca pe aproapele, consideră Sfinţii Părinţi, înseamnă a uzurpa însuşirile şi atributele lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte cu adevărat valoarea eforturilor, a faptelor bune sau rele ale noastre şi Care are dreptul de a lansa o judecată de valoare asupra faptelor lor, de a lua hotărârea de a le pedepsi sau răsplăti. Cel care judecă pe aproapele se aşează în locul lui Dumnezeu, în calitate de judecător şi răsplătitor sau pedepsitor al faptelor omeneşti. Însă numai Dumnezeu are dreptul de a judeca. Cel care-l judecă pe aproapele său şi-l vorbeşte de rău îşi însuşeşte un drept al lui Dumnezeu şi puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără a fi. Vrea să ia locul Lui, fără a avea dreptul şi fără a o putea face, fară a încerca măcar să dobândească asemănarea cu El.

(Preot Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, p. 218)