M-am prins într-un val de comoditate, m-am prins între un firesc și între un nefiresc, m-am prins că de multe ori Îl las deoparte pe Cel mai însemnat dintre însemnați. Mă vait și mă arunc în mreaja judecății, dar mă pun vreodată în a canoni împreună cu Cel care tace și rabdă, cu Cel care nu mă judecă pentru toate cele gândite și încă negândite, pentru lipsa și neputința mea de a striga din inimă că am nevoie să vină în adânc, un adânc plin de păcate și neputințe?

Momentele care mă răscolesc și mă aduc în pragul realității sunt cele de care am nevoie. Unul dintre acele momente este Canonul cel Mare, care mă face să resimt acel strigăt de a-I cere ajutorul, de a lăsa deoparte eroismul fals de care dau dovadă mai mereu, că eu le pot face pe toate. Chemarea mea de creștin îmi spune că fără Dumnezeu nu pot face nimic, dar nu vreau să cred și să simt asta doar în post. Mare este Dumnezeu și mare este lucrarea Sa! 

Plec la drum de post cu ce îmi pune El în traistă... cu nădejdea unor gânduri mai adunate, cu nădejdea de a-mi smeri mintea și trupul, cu voința mai întărită și curajoasă, cu binecuvântarea celor din jur și mai ales cu binecuvântarea Lui. Cum binecuvintează omul în acest post? Cu Învierea Lui! Ea e cea mai mare binecuvântare, înviază bucuria din sufletul omenesc, că doar El mai poate face asta într-o lume plină de  „prea multe de făcut”. Un lucru prețios pentru mine este faptul că a binecuvântat să începem postul cu Canonul cel Mare. Ce binecuvântare că a oferit har sfinților Săi, iar ei au rânduit și au așezat această mângâiere. Să nu intrăm în post nemângâiați!

O adiere de blândețe ce înmoaie mintea și gândurile pline de griji, frică și stres. Nu ne-a pus la mare osteneală din prima săptămână, ci au fost așezate două, trei ore pe zi ca să strângem tulburarea care cred că pe mulți ne apasă, mai cu seamă la început de post. Însă, unde omul pune început bun, cel rău vine să neliniștească și să condamne – că „nu merită osteneala” sau că „oricum e în zadar”.

Canonul cel Mare are puterea să încălzească mintea și gândurile, dar pentru asta să fie pus un sincer bun-început, cu „Doamne, iartă-mă și mă izbăvește!”. Asumându-și această rânduială, omul se folosește, se conectează la prezentul care de multe ori pare mai atipic cu fiecare cuvânt rostit și auzit în cadrul slujbei. Cuvinte alese pentru trup, minte și suflet. 

Cine a avut puterea și harul de a rândui acest frumos moment pentru post? Cine a putut bucura miile de suflete care se adună în biserică să se roage, să se ostenească și să-și rânduiască un început bun? 

Un episcop misionar, Sfântul Andrei Criteanul, care a construit biserici și mănăstiri, dar care a construit și canoane de mare preț, încurajând astfel participarea noastră la viața liturgică. Canonul cel Mare nu înseamnă doar a sta și a asculta, ci a te implica cu trupul (metanii, plecăciuni) și cu gândul la ce îndemnuri poți găsi. Binecuvânat să fii, Sfinte al Lui Dumnezeu! 

Acum câțiva ani, când am început să gust cu mai mult entuziasm din bucuria de a fi creștin, am descoperit acest canon de care nu mi-a fost frică, un canon pe care am început să-l îndrăgesc. De ce? Poate mulți dintre noi asociem canonul cu o pedeapsă, însă de această dată nu e cazul. Nici pe departe! Canonul de la început de post e un „clinchet”, un semn că sufletul are nevoie să inspire și să respire rugăciune și osteneală. Viața de creștin cere osteneală, așa cum mărturisea și Sfântul Paisie Aghioritul că „a gândi ortodox este ușor, însă a trăi ortodox cere osteneală”. Așa e și cu postul: a vorbi și a gândi despre post este ușor, dar a trăi cere puțină nevoință din partea noastră. 

Printre sensurile cuvântului „canon” se numără termeni precum „muncitorie”, „pedeapsă”, „rană” sau „strădanie”. Oare nu cumva canonul deschide răni ale sufletului, ca să intre Doctorul în adâncul neputinței noastre? Ba da! Deschide de fiecare data rana pe care nu ai curaj s-o vezi și să-I ceri ajutorul. Ce tact pedagogic! Nu e de mirare că multe suflete se liniștesc după această săptămână. Se deschide rana prima săptămână, o vezi și apoi te pui să lucrezi la ea tot postul și chiar și după ce s-a încheiat.

Deschizi rana. Vezi că e nevoie și de pocăință. Momentele petrecute la canon mă duc spre starea de pocăință. Se cântă și se rostește în timpul canonului: „Viforul răutăților m-a cuprins, Milostive Doamne, ci, ca lui Petru, întinde-mi și mie mâna Ta”. Întinde Dumnezeu mâna Sa cea iubitoare și caldă, nu te lasă singur. Să fii acolo să-I mărturisești că vrei să înviezi din iadul deznădejedii, al neîncrederii și din iadul singurătății, căci lumea pare plină de singurătate și durere. El sapă și deschide sufletul omului cu delicatețe și atenție, nu intră să dezbine, ci să lumineze și să curețe. Pe om iubește și ocazii de îndreptare dăruiește.

Canonul e plin de modele de pocăință și exemple care întăresc și mărturisesc că e firesc să îți dorești să biruiești. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca este exempul cel mai viu pentru mine, exemplu care a fost pomenit destul de des la Canon. Rugăciunile adresate Maicii Domnului și sfinților te fac să legi mai bine starea de pocăință ce se cere și Învierea care este pusă înainte. Starea de pocăință are puterea să refacă taina omului cu Dumnezeu. Am văzut câteva chipuri care m-au liniștit în pocăința și smerenia lor. 

Ies afară după fiecare seară, răcoare și vânt rece, dar adierea unui vânt de rugăciune simt că m-a păstrat caldă pe interior. Prind curaj după fiecare seară de canon. Mi-a pus ochii, urechile, gura și mintea la rugăciune. 

S-a încheiat Canonul cel Mare. Închide ușa, continuă canonul în inima ta, în zilele ce ți-au mai rămas. E despre El, suflarea ta de curaj și părerea de rău, dar și despre bucuria că nu uită vreun suflet. Momentele de „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” să continue și să liniștească inima care se mai tulbură. Pleacă genunchii ca să se ridice sufletul. Curaj, creștine! Ai nădejde la biruință prin Învierea Lui! Pregătește-te! Creștinul biruiește mereu prin Hristos!