Pentru canonul şi pravila de la chilii, astfel învăţa Cuviosul Gheorghe pe fiii săi duhovniceşti: 

‒ Am rânduit să faceţi şi ceva canon pe la chilii, care este după măsură cumpănit şi cu putinţă fiecăruia a-l săvârşi. Socotiţi, fiii mei, mai întâi să nu aveţi unii spre alţii pomenire de rău, „ca să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efeseni 4, 26).

Apoi zicea: 

‒ Cei ce ştiţi carte, vrând de cu seară a vă odihni, alegeţi a citi una din acestea două: sau molitfele spre somn sau Canonul Îngerului. Iar deşteptându-vă din somn, să citiţi iarăşi sau icoasele Maicii Domnului sau molitfele dimineţii.

Zicea iarăşi stareţul: 

‒ La închinăciuni dăm voie, sau 300 de cele mai mici să faceţi, sau 100 de metanii până la pământ. Asemenea pogorâm hotarul milei şi către cei cu totul slabi ce nu sunt cărturari. Să facă deci, sau 700 închinăciuni mici, sau 300 metanii mari, păzind întocmai până la moarte această legătură, afară doar de sâmbete, de Duminici şi praznice cu dezlegare, că atunci metanii mari nu se fac.

De se află cineva râvnitor, iubind a le săvârşi pe toate cele rânduite fiecărei zile, acesta despre noi să fie slobod şi binecuvântat. Însă şi stihul cel rânduit călugărului, toţi, de obşte, să-l aveţi întru pomenire. Adică de-a pururea culcându-vă şi sculându-vă să ziceţi aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

La urmă adăugă stareţul şi acestea: 

‒ Zis-a un mare filosof cum că celor înţelepţi puţine le trebuiesc. Astfel şi voi, fiii mei, citind multe scripturi, măcar numai să fiţi cucernici. Măcar să nu pizmuiţi celor împlinitori de porunci, ca să nu rămâneţi şi nelucrători din rea voire; ci, cât aveţi încă vreme, sârguiţi-vă fiecare cât poate.

Iar pentru măsura somnului, spunea marele stareţ: 

‒ Fiilor, să vă arăt puţine şi pentru greutatea somnului, numit şi moarte a sufletului, ca să-i ştiţi măsura şi sorocul odihnei. Precum din patru stihii este alcătuită lumea de Dumnezeu, într-acest chip se cuvine şi somnului să-i despărţim vremea şi, drept cumpănindu-l, să-i lăsăm daraua numai întru a patra parte de măsură. Adică iarna să vă odihniţi dormind noaptea şase ceasuri. Iar vara, patru ceasuri noaptea şi două ceasuri ziua. Şi numai atât. Iar dacă încă nu ajung dramurile firii unora din slăbănogi, apoi lăsăm voie la începătorul obştii (egumenul) a le mai face ceva adaos, pe cât va socoti.

Zicea iarăşi fiilor săi: 

‒ Precum v-am spus a păzi rânduiala privegherilor, în acelaşi chip se cuvine şi în toate zilele a nu lipsi nici un frate de la cele şapte laude ale Bisericii, după hotărârea marelui psalmist ce zice: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine, Doamne” (Psalmi 118, 164).

Sosind vremea cântării de noapte, străjerul cel rânduit să nu lipsească din pridvor, ci cu bună pază să ia în scris pe toţi fraţii, cine la ce vreme a intrat. Iar după sfârşit, să ducă mărturia la egumen, ca pe cei întârziaţi de la rugăciune să-i rânduiască sub duhovnicească epitimie. Adică, sau plecându-i va face metanii, sau oprindu-i a nu mânca într-acea zi.

La urmă a adăugat cuviosul şi acestea: 

‒ Să nu vă obişnuiţi, fraţilor, a umbla din loc în loc, bătând vânturi fără de folos şi rezemându-vă de umbra necuratelor păreri. Ci vă întăriţi unul pe altul şi faceţi roduri vrednice de pocăinţă. Iar părăsind voi lăcaşul acesta, veţi cădea sub grea epitimie (canon), ca nişte netrebnici însoţirii celor aleşi.

În anul 1806, la 3 decembrie, îmbolnăvindu-se de moarte, Cuviosul Gheorghe a chemat la sine pe toţi şi le-a zis: 

‒ Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi! Să ştiţi că la Cernica va merge bine până la al patrulea stareţ, iar de aici Dumnezeu ştie.

Apoi, dându-şi duhul în mâinile Domnului, a fost îngropat în pridvorul bisericii „Sfântul Gheorghe” din insula mică.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 332-333)