Poetul și scriitorul Tudor Arghezi – care cândva a fost viețuitor de mănăstire, a fost călugăr și diacon, dar nu s-a ținut de rânduiala aceasta, ci s-a întors în lume și și-a făcut viață de familie – a avut o sclipire deosebită, o sclipire pe care, ca formulă, n-am găsit-o nici la Sfinții Părinți, cât am citit eu. Are într-o scriere, printre Psalmi, următoarea afirmație: „Înțeleg, fratele meu, greșeală, dar să fie greșeală adevărată. Că dacă greșeala s-a făcut în tine așezare și adevăr, atunci nu mai e greșeală, ci e păcat de moarte”. Ce vrea să spună prin aceasta? Vrea să spună că o greșeală adevărată e atunci când faci un lucru rău fără să știi că e lucru rău. Aceasta e o greșeală adevărată.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Pe un om înțelept nu trebuie să-l sfătuiești și a doua oară asupra aceluiași lucru. De la început când îi spui, el ia aminte și știe ce are de făcut”. Asta ar fi o greșeală adevărată. Dar, zice mai departe Tudor Arghezi că „dacă greșeala s-a făcut în tine așezare și adevăr, atunci nu mai e greșeală, ci e păcat de moarte”. Ce înseamnă aceasta, așezare și adevăr? Adică ai făcut de multe ori răul respectiv și a devenit o deprindere, deci o așezare, și îl și justifici ca lucru bun, ca adevăr. Atunci nu mai e greșeală, ci e păcat de moarte.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătățire sufletească, Editura Agaton, p. 330)