Iar mirosul nu este ca să miroase cele ce trag spre pierzanie, ci ca să simtă buna mireasmă a Mirului celui deșertat căci zice: „Mir deșertat este numele Tău și la mireasma mirului Tău alergăm”[1]. Acest mir s-a deșertat în orașul Betleem din preacuratul vas al Preanevinovatei și Preasfintei și s-a umplut de bună mireasmă tot pământul cel de sub soare.

De aceea și magii de la răsărit și păstorii și îngerii din cer, apropiindu-se, au alergat la mireasma acestui mir și au văzut pe Mirul acela prunc șezând în iesle și pe Stăpâna aceea preacurată, vas de mir care L-a cuprins. Căci atunci cu adevărat era acolo bună mireasmă „mai presus de toate miresmele”[2]. Și mirosindu-l magii, s-au închinat și daruri ca unui Împărat și Dumnezeu au adus, iar păstorii s-au întors povestind toate câte au văzut și au auzit, iar îngerii au strigat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace întru oameni bunăvoire”[3].

Acest mir, mirosindu-l sfinții, au alergat în urma Lui, iar dreptul Noe[4] umplându-se oarecând de bună mireasma lui Dumnezeu, a împlinit toate cele poruncite lui de El[5] și a adus jertfă „Și a mirosit Domnul miros de bună mireasmă”[6] de la grăsimea jertfei lui din pricina cugetului preaînmiresmat a celui ce aducea jertfa, iar tămâierea iudeilor, din pricina socotinței lor celei urât mirositoare este Lui urâciune[7]. Și de la jertfa dreptului „a mirosit Domnul miros de bună mireasmă” pentru ca și acum cei ce-I aduc cu recunoștință jertfă de laudă[8] să miroasă Domnul miros de bună mireasmă.

Dar a vărsat și femeia[9] mirul cel de mult preț peste Mirul cel Neprețuit de sus, a șters cu mir pământesc pe Mirul cel ceresc și mai degrabă ea s-a împărtășit de bună mireasmă decât a dat. De aceea s-a și umplut casa de bună mireasmă. „Și la mireasma mirului Tău alergăm”[10] și „mir deșertat este numele Tău” <și mireasma mirurilor Tale> „mai presus de toate miresmele” și „pentru aceea tinerele Te-au iubit”.

Era în Betleemul Iudeii, înlăuntrul peșterii, Mirul cel mai presus de fire și vasul Mirului. O, Taină străină! S-a deșertat atunci, S-a deșertat, S-a născut acolo Mirul cel ceresc, Mir mântuitor, Mir care covârșește toată mintea, Mir negrăit, Mir mântuitor, Mir sfânt și preasfânt și mai înalt decât toată mintea, Mir care înmiresmează toate dumnezeieștile oștiri și Care adună pe pescari la învățătură și pe ostași la luptă, iar pe cuvioși îi întărește și pe femei le îndârjește să capete mireasma Mirului dumnezeiesc și „pentru aceea tinerele Te-au iubit”.

Nu a fost acolo în peștera aceea, nu a fost acolo naștere obișnuită, nu a fost silire, nu a fost moșire, nici șirul slujitoarelor, nici pat, nici căldură, nici nevoie de apă proaspătă, nici de schimbarea veșmintelor, nici de mâncarea obișnuită, nici întristare. Căci așa cum mirul fără nici o silire se deșartă din vasul lui, nici nu întâmpină vreo altă greutate, ci îi vrea numai pe cei ce se împărtășesc de mireasma Lui, la fel toate sunt prin nașterea ta, Preasfântă Stăpână, fără de prihană, toate sunt curate și preacurate, toate armonioase, toate strălucitoare, toate, în chip sensibil și înțelegător, sunt pline de corul îngerilor, toate, toate sunt pline de buna mireasmă a nașterii Tale „și mireasma mirurilor Tale, mai presus de toate aromatele” și „pentru aceea tinerele Te-au iubit” și „la mireasma mirurilor Tale alergăm”.

Am văzut și folosul acestui simț, adică al mirosului? Am simțit buna mireasmă „mai presus de toate aromatele”? Slavă Ție, Dumnezeule, Slavă Ție Celui ce bine ai înmiresmat lumea prin venirea Ta, și slobozești din duhoarea păcatului pe cei ce vor. Prin urmare, de vreme ce am aflat, cu harul lui Dumnezeu, folosul celor două simțuri, adică al vederii și al mirosului, și cât câștig le vine celor ce văd bine și miros bine, trebuie să cercetăm pe scurt și cele privitoare la gust, după cum ne dă dumnezeiescul har să vorbim despre acesta.

Iar gustul nu pentru aceea este dat de Dumnezeu, ca [gura] să distingă amarul de dulce și caldul de rece și ca o pâlnie să coboare mâncărurile în burduf, în pântece, și să-l umfle ca pe un burduf cu vin nou[11] și să arate trupul dezmierdat și gras și să-l îndoape cu hrană bogată, pentru viermi, la vremea potrivită. Nu cumva vom mai deschide gura iarăși[12] cu timp și fără de timp[13], ca să mai vorbim în deșert și să mai insultăm și să mai clevetim, să mai acuzăm sau să mai ponegrim, să mai condamnăm și să mai luptăm sau să ne mai jurăm și să mai mințim și să mai zicem cele ce nu se cuvin și să o avem pe aceasta ca pe o „groapă deschisă”[14], potrivit dumnezeiescului David și să trimitem duhoarea care vine din murdăria cuvintelor, ca din groapa deschisă a unui mort care zace pe fundul ei[15], ci gura ne este dată ca trupul să fie hrănit cu măsură prin el, prin gust adică, pentru susținerea vieții și să o deschidem, gura, evident, pentru cuvântul lui Dumnezeu și să transmitem neamurilor dumnezeieștile învățături, dar și să cântăm și să ne rugăm și să lăudăm pe Dumnezeu, cât ne este cu putință. „Fiule”, zice, „deschide gura ta pentru cuvântul lui Dumnezeu și judecă toate în chip sănătos. Deschide gura ta și judecă drept”[16]. Și iarăși: „Gura mea, zice, va grăi înțelepciune și cugetul inimii mele pricepere”[17].

Iar urechile nu le-am primit pentru auzirea deșertăciunilor, ca să auzim cântece satanicești și demonice, și sfaturi rele și cuvinte de rușine vorbărie murdară și altele asemenea cu acestea („auz deșert nu vei primi”[18]). „Vezi”, zice, „nu cumva să intre moartea prin porțile tale”[19], (despre care porți am vorbit puțin la începutul cuvântului), ci ca să auzim mereu tâlcuite de dumnezeieștile Scripturi minunatele cuvinte dumnezeiești. „Mi-a dat mie ureche să aud, zice, și învățătura Domnului va deschide urechile mele”[20].

Iar toți cei care sunt dispuși către acestea[21] cu nepăsare sau cu ostilitate, dar iau aminte cu râvnă la cele rușinoase și deșarte[22] și mincinoase, acestora li se potrivește „ca o aspidă surdă care își astupă urechile ei”[23]. Iar cei care nu ascultă deloc glasul celor care vestesc dumnezeieștile învățături și sunt vrăjiți de diavolul cel înțelept în răutate, tot așa, și acestora li se potrivește: „Cu auzul veți auzi și nu veți pricepe, și cu ochii veți privi, dar nu veți vedea”[24]. De ce? Fiindcă „s-a îngroșat”, zice, „inima poporului acesta și cu urechile lor greu aud, ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, și să audă cu urechile și să priceapă cu inima și să se întoarcă și Eu să-i vindec”[25].

Iar cei care s-au învrednicit să vadă cu pricepere și să audă cum trebuie pot și aceștia să cânte împreună cu profetul: „Doamne, auzit-am auzul Tău și m-am temut, înțeles-am lucrurile Tale și m-am spăimântat”[26]. Și pe bună dreptate. Căci cel ce aude auzul lui Dumnezeu cum trebuie fie se teme foarte și se cutremură, precum zice profetul „Doamne, auzit-am auzul Tău și m-am temut”, fie se bucură potrivit cuvântului: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat”[27], fie se spăimântează precum acel: „Înțeles-am lucrurile Tale și m-am spăimântat”.

Iar pipăitul mâinilor nu a fost dat de la Dumnezeu ca să atingem cu mâinile în chip viclean și vătămător și să ne întinăm cu furturi și lăcomii sau să ucidem prin ele sau să lovim fără milă și cu multă cruzime, ci să le ridicăm în chip cuvios la rugăciune, potrivit dumnezeiescului apostol[28] și iarăși, împreună cu genunchii, să le plecăm și pe ele, fie lucrând și slujindu-ne nouă, fie și altora după putere, potrivit cu dumnezeiescul apostol, care zice: „Mâinile acestea au slujit pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine”[29] și „trebuie să trăiți în liniște și să faceți fiecare cele ale sale și să lucrați cu mâinile voastre”[30]. Iar „dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”[31], zice.

Acestea și altele precum acestea avându-le în minte de Dumnezeu purtătorii Părinții noștri, au lucrat cu mâinile pentru aceste trei motive, ca prin aceasta să alunge gândurile și fără lucru să nu mănânce pâine, dar și să și-o procure pe aceasta prin propriile lor osteneli. Și cei mai mulți, adunând ramuri tinere de finic, împleteau cordele[32], alții se îndeletniceau cu altceva, alții s-au ostenit la fus, precum a arătat unul dintre fericiții aceia: „Îmi cobor fusul, zice, și pun moartea înaintea ochilor mei”[33] și celelalte. [...]

„Dumnezeu șade pe tronul cel sfânt al Lui”[53], înconjurat în mod negrăit și netrupesc de corurile cele îngerești. Au stat și aceștia pe tronul sfințeniei, sloboziți fiind din împrejurările vieții, înconjurați de virtuți și împodobiți de dumnezeiești cugete. „Împărățit-a Dumnezeu peste neamuri”[54]. Au împărățit și aceștia peste patimile cele idolești. „Domnul a împărățit, întru podoabă s-a îmbrăcat”[55] și aceștia, împărățind peste patimile lor, întru nepătimire s-au îmbrăcat. „Îmbrăcatu-S-a Domnul cu putere și S-a încins”, s-au îmbrăcat și aceștia cu dorul cel dumnezeiesc și cu putere s-au încins.

„S-a smerit Hristos până la moarte, și încă moarte pe cruce”[56] și aceștia s-au smerit, luându-și crucea, urmându-I Lui până la moarte. „Păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura Lui vicleșug”[57], aceasta este însă numai izbânda Dumnezeului-om, Hristos, iar noi toți am păcătuit și ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu, îndreptându-ne în dar numai prin harul Lui[58].

Totuși aceia s-au străduit, după putere, să nu păcătuiască și să nu se afle vicleșug în gura lor, adică după lepădarea lumii și după făgăduința făcută în Hristos. Și că aceasta este adevărat, vezi-mi pe preacuviosul acela Moise Arapul, și pe preacuvioasa Maria Egipteanca, și pe preacuvioasa Pelaghia, cea de un cuget cu dânsa, de câtă pocăință au dat dovadă, și de cât har dumnezeiesc s-au bucurat încă din viața aceasta.

Am aflat, așadar, cum pe bună dreptate Dumnezeu i-a slăvit pe cei ce-L slăvesc pe El[59]. Iar dacă ne întoarcem puțin îndărăt și iarăși vom cerceta isprăvile noastre, vom afla că pe bună dreptate și după vrednicie suntem lipsiți de harul acelora și vom cunoaște că, într-adevăr, „nu este părtinire la Dumnezeu”[60]. Iar dacă în continuare vom dezvolta și acel „cel ce Mă iubește, ține poruncile Mele”[61], vom afla că aceia nu numai că au păzit poruncile, dar le-au și întrecut cu prisosință, ca atunci când spune că „cel ce se uită la femeie pentru a o pofti pe ea”, iar aceștia nu numai la femeie, dar nici măcar la fața unui bărbat nu voiau să privească. Și martor este cel ce a zis: „Nu am văzut față de om în cetatea Alexandriei, afară numai de cea a Episcopului”[62]. Așadar, nu a întrecut porunca preacuviosul acesta și cei din preajma lui? Dar noi nu numai că nu ținem poruncile, ci, mai mult, le și călcăm, încât nu numai că privim ca să poftim, ci pe deasupra păcătuim cu nerușinare.

Vezi cum aceia le-au și păzit, ba le-au și întrecut, iar noi le-am dezlegat și le-am călcat? Și pe drept cuvânt: căci acolo unde este paza poruncilor, acolo și prisosește dreptatea, iar unde este dezlegare de poruncă, numaidecât urmează și călcarea ei. Drept aceea, aceia s-au îndumnezeit, fiindcă Hristos Și-a făcut sălaș întru ei[63], iar noi pe bună dreptate și după vrednicie rămânem cei mai mici.

„Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor, iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor”[64]. Înfricoșătoare este amenințarea. Dacă pentru dezlegarea unei singure porunci, și aceasta încă foarte mică, avem a ne afla atunci foarte mici, ce nu vom pătimi, dacă vom dezlega toate poruncile dumnezeiești laolaltă, atât pe cele foarte mici, cât și pe cele de căpătâi? Iar dacă cineva, păzindu-le pe toate, le va și învăța, precum dumnezeiescul Ioan Gură de Aur și cei părtași lui, de care slavă nu va fi învrednicit în Împărăția cerurilor?

Căci zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor”[65]. Și care este deci dreptatea cărturarilor și a fariseilor? Zic că dau zeciuială din avutul lor și apoi iarăși din ce le rămâne dau și o altă a cincea parte și iarăși o altă a treia parte, încât, fără puțin, împart jumătate din avuțiile lor[66].

Și aceasta este dreptatea cărturarilor și a fariseilor. Ce vor face deci cei care nu numai că nu dau zeciuială[67] din avutul lor, nici nu împart a cincea sau a treia parte, ci mai curând se lăcomesc cu nerușinare sau fură, răpind cele străine. Să vadă cei ce fac unele ca acestea dacă le este lor cale să intre în Împărăția cerurilor! Căci dacă Hristos a zis: „Nu veți intra în Împărăție dacă nu va prisosi dreptatea voastră”, atunci tu, care furi și răpești și te lăcomești, mai degrabă prisosești în nedreptate.

Dar poate împarți din acestea câțiva oboli sau împodobești vreo icoană sau ridici vreo biserică sfântului cutare și îți închipui că ai făcut ceva mare. Dar sfânta icoană, pe care ai împodobit-o din lăcomiile tale, mai degrabă ai întinat-o decât ai împodobit-o, punând împrejurul ei răpirile lăcomiei tale. Și zice sfântul către tine, căruia, chipurile, i-ai împodobit icoana: „Pentru ce ai cugetat fărădelegea că voi fi asemenea ție?”[68] Căci darurile furilor și hrăpăreților „urâciune sunt Domnului, căci în chip nelegiuit le aduc pe ele”[69]. Și „cinstește-L pe Domnul din ostenelile tale cele drepte și arvunește-I Lui din pârga roadelor dreptății tale”. Căci Eu sălășluiesc în Împărăția cerurilor și nu am nevoie de ale tale, dar aceia pe care i-ai nedreptățit, lăcomindu-te, sunt apăsați de multă sărăcie și au nevoie de cheltuieli, adică de hrană, de băutură, haine și acoperiș deasupra capului. Și acelora trebuie să le faci bine ca unora ce au fost nedreptățiți de tine.

Ai auzit că „dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor”? Dar poate ești unul dintre cei săraci, neavând ce să împarți. Depărtează-te acum de furt și lăcomie, sau mai degrabă, chiar dacă ai fi cel mai sărac dintre toți oamenii, și un singur pahar cu apă rece de vei da, nu vei pierde plata ta[70], precum zice Domnul că și văduva aceea, numai cu doi oboli a cumpărat Împărăția[71].

„Oricine se mânie pe fratele său în deșert, vinovat va fi de judecată”[72]. Cel ce se mânie în deșert, adică se înfurie în mod nedrept, fără a socoti că toți suntem frați și avem toți, prin harul botezului, un singur părinte, pe Dumnezeu[73], și se mânie în deșert pe fratele sărac și simplu, vinovat va fi de judecată. Căci cel ce zice fratelui său raká, adică nebune, vinovat va fi de judecata sinedriului”[74]. Cel ce zice fratelui său raká, [Domnul] poruncește să fie dat judecății sinedriului ca un calomniator și încrezut. Și așa cum mai înainte, voind să taie păcatul, a tăiat mai întâi privirea curioasă și iscoditoare, zicând că „cel ce privește la femeie ca s-o poftească, deja a curvit cu ea în inima lui”[75], la fel și aici, vrând să-i împiedice sau mai degrabă să-i îngrădească pe calomniatori, poruncește să-i aducă pe aceștia, ca pe niște vinovați, înaintea sinedriului. „Iar cel ce spune fratelui lui prost, vinovat va fi de gheena focului”[76].

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale Scrieri II)

Cateheză despre a 5-a săptămână din Post (I)

[81] Fc. 1, 26.