Câteva texte biblice și o singură datorie: iubirea aproapelui

Duminica viitoare, a lăsatului sec pentru postul Nașterii Domnului, numită și, cronologic vorbind, în calendarul ortodox, a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh, este cea în care ne sunt puse înainte două pericope neotestamentare. Prima, formată din cele șapte versete cu care debutează capitolul al patrulea, reprezentând textul Apostolului; cea de-a doua, fragmentul din Evanghelia după Luca, capitolul 10, vv. 25-37.

Dacă suntem sistematici și curioși, cercetând îndeaproape textele biblice ca să avem câte ceva de învățat, vom observa că, de pildă, în Efeseni așa-numitul titlu al capitolului 4 este următorul: „Biserica este trupul lui Hristos”. Dacă ne îndreptăm atenția spre Evanghelia după Luca, cel de-al zecelea capitol, mai extins în comparație cu epistola paulină, are în vedere mai multe aspecte, între care: trimiterea și înapoierea celor șaptezeci (și doi) de ucenici; vai de cetățile rele; Iisus se bucură cu duhul, pentru ca, imediat să urmeze Pilda samarineanului milostiv. La aceste două pericope neotestamentare am căutat și un al treilea exemplu dar, de această dată, din textele veterotestamentare. L-am găsit: Maleahi 2, 8-10. Căutăm, desigur, unitatea celor trei. De aceea, propun să începem cu ultimul din această listă pe care am întocmit-o, textul profetului Maleahi/Malachia: „«Dar voi v-ați îndepărtat de drumul cel drept și pe mulți i-ați făcut să se poticnească de la lege. Voi ați stricat legământul Meu cu Levi», zice Domnul Savaot. «Pentru aceasta și Eu v-am făcut să fiți de disprețuit și de nimic în fața întregului popor, fiindcă voi n-ați păzit căile Mele și, învățând legea, ați privit cu părtinire la fața oamenilor». Oare nu este un singur Părinte pentru noi toți? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce suntem vicleni unul față de altul, ca să pângărim legământul părinților noștri?”.

Versetele de aici îi vizează în mod direct pe slujitorii Domnului, atenționați atunci când comportamentul lor lasă de dorit. În versetul 7, de pildă, profetul arată icoana ideală a slujitorului lui Dumnezeu, adică a celui care are datoria și deopotrivă responsabilitatea de „a păzi știința cu buzele” și de „a învăța cu gura”, deoarece el este „solul/mesagerul Domnului”. Vă propun să ne oprim la aceste aspecte deocamdată, înainte de a trece la celelalte învățături biblice. Este, oare, în gândirea profetică vorba despre faptul că preotul are datoria de a cunoaște „știința vremii sale”, sau Maleahi se referă la altceva? La o analiză mai amănunțită, de pildă, dacă ne raportăm la un alt text, de această dată din Deuteronom, vom citi: „Învață pe Iacov legile Tale și pe Israel Poruncile Tale; pune tămâie înaintea feței Tale și arderi de tot pe jertfelnicul Tău” (Deuteronom 33, 10). În textul din Biblia hebraica Stuttgartensia, la Maleahi 2, 7 corespondentul ebraic al termenului „știință” este tôrâh = lege; la fel și în Deuteronom 33, 10!

Interesantă este însă o relatare a lui Paul Johnson. Cunoscutul istoric și jurnalist englez, catolic conservator, Johnson, printre altele este și autorul unei excepționale monografii, intitulată O istorie a evreilor[1]. La un moment dat, el relatează despre unele interpretări ale Torei, în duh universalist, pe care rabinul Hilel, spre deosebire de „școala” lui Shamai Bătrânul, o realizează la textele Scripturii. În câteva cuvinte, întâmplarea cu pricina este următoarea: „Unui păgân care a spus că va deveni evreu dacă va învăța litera Torei stând într-un picior, Hilel se pare că i-ar fi răspuns: «Ce ție nu-ți place altuia nu-i face: iată esența Torei. Tot restul e tâlcuire – du-te și o învață»”[2].

Deja, din acest aforism care este posibil să-i fi aparținut lui Hilel, se întrezărește o posibilă legătură strânsă între Deuteronom 33, 10 și Maleahi 2, 7. Punctul de legătură, după cum voi argumenta mai departe, conține și un puternic simbolism, pe care îl putem deduce prin analogie cu sinaxarul.

Profetul Maleahi vorbește despre imaginea levitului ca „solul/mesagerul Domnului Savaot”. În paralel, Sfântul Pavel, în Efeseni 4, 1 îndeamnă, de această dată pe orice credincios, „să umble cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat”, continuând în cel de-al doilea verset să îndemne la un comportament „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire”. Putem deja să facem o analogie: dacă în textul profetic al lui Maleahi e vorba despre „buzele preotului” menite „să păstreze știința”, iar în Deuteronom această „știință” este formată din legile (id est Torah) și poruncile lui Dumnezeu, Apostolul Neamurilor, nu mai limitează acest comportament moral pentru slujitori, ci îl extinde, transformându-l într-o îndatorire a fiecărui credincios.

Dar, la Maleahi, ca dealtfel și în alte texte veterotestamentare, „funcția de învățare precedă funcția de aducere a jertfelor”[3]. Or, atunci când cineva este învățător în cele referitoare la credință, pe lângă faptul că ar trebui să fie un expert în cuvânt, adică un mesager autentic, mai are responsabilitatea de a se face pildă altora și cu fapta.

Aici cred că este posibilă o legătură dintre lectura primelor șapte versete din Efeseni, corespunzătoare ideii generale a duminicii a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh, care precedă Praznicul „Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil”. Este ca și cum Biserica ne-ar atenționa să fim mesageri ai Domnului, îndreptându-ne atenția cu fapta de iubire către aproapele care are nevoie de ajutorul nostru. De fapt, aceasta denotă că Biserica are grijă să ne mențină într-o perpetuă stare de veghe, de trezvie; lecția pe care am învățat-o participând la slujba Sfinților Arhangheli, este aprofundată câteva zile mai târziu, în această duminică care precedă și începutul postului Nașterii Domnului.

În fapt, un paralelism între funcțiile mesagerilor cerești și cele ale credincioșilor, este expus în alt capitol al Deuteronomului, în finalul a ceea ce se numește „cântarea lui Moise”. Textul cu pricina zice: „Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El și vă închinați Lui toți îngerii lui Dumnezeu! Veseliți-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui și să se întărească toți fiii lui Dumnezeu” (Deuteronom 32, 43). În fapt, aici, textul Septuagintei, utilizat de Sfinții Părinți ai Bisericii, vorbește despre „închinarea fiilor” și despre „întărirea” lor prin mijlocirea îngerilor lui Dumnezeu. Paralelismul este evident: bucuria din ceruri a îngerilor împreună cu Domnul trebuie să se reflecte în bucuria generală de pe pământ, a „neamurilor” și a Israelului, în așa măsură încât finalul să fie dovada palpabilă a „întăririi” generate de această expresivă bucurie care se concretizează în faptele iubirii.

Concretizarea acestora în experiența cotidiană a credinciosului, o dovedește pericopa din Luca 10, 27, atunci când acel învățător de Lege îi spune lui Hristos ce anume poruncește Tora: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Exegeza pe care o face întregii pericope Léopold Sabourin este grăitoare: „Istorisirea își propune să provoace ascultătorii să iasă din autosuficiența de popor ales. Tocmai un samarinean este citat ca model de urmat pentru a ajunge la adevărata pietate. Comparând falimentul slujitorilor lui Dumnezeu cu generozitatea samariteanului dușmănit, ascultătorii (cititorii) nu se poate să nu înțeleagă natura absolută și nelimitată a datoriei de a iubi”[4]. În textul din Efeseni, încă din capitolul al doilea, Sfântul Pavel deja avertizase asupra pericolului iminent la care erau expuși – și mai sunt și astăzi – persoanele care se conformează așa-zisului confort al autosuficienței. Și acest aspect este sesizat de Sfântul Pavel, deoarece el „a știut din propria lui viață că, în ciuda tuturor avantajelor apartenenței la poporul ales, a devenit un om violent și a hulit împotriva lui Dumnezeu și din această cauză aceste avantaje nu i-au adus niciun folos”[5].

Înainte de a ne grăbi spre o judecată deficitară care ar dovedi că aici este vorba despre caracterul antisemit al Apostolului Pavel, profesorul Stadelmann de la Leuven, atrage atenția asupra punctului central al întregii controverse: „Iudeul care trăiește în păcat, care încalcă poruncile lui Dumnezeu și nu găsește calea la pocăință și mântuire, iese din harul legământului valabil pentru popor (cf. Facerea 17, 9; 14; Romani 2, 25). Și, în opinia sfântului Pavel, acest lucru nu este valabil numai pentru unii din poporul Israel! Nu, ci «noi toți» am trăit odinioară după dorințele firii pământești! Deci, nimeni nu a făcut voia lui Dumnezeu, ci fiecare a făcut voia firii lui căzute și a gândurilor păcătoase”[6].

Ajungem așa, treptat, la întrebarea bună pe care acel învățător de Lege o adresează lui Iisus, și la care ar trebui să medităm și noi: „ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Deci, respectivul, pornește de la ideea biblică potrivit căreia omul, oricare ar fi acesta, trebuie să facă ceva pentru a moșteni Împărăția cerurilor. Mă refeream mai sus la un verset din Romani, anume la v. 25 din capitolul 2: „căci tăierea împrejur folosește dacă păzești Legea; dacă însă ești călcător de Lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”. În același capitol însă, dar anterior versetului citat, Sfântul Pavel vorbește și despre alte aspecte (cf. Romani 2, 17-24). Acolo, cel care se sprijină pe voia lui Dumnezeu, cunoscând ceea ce poruncește El în amănunt, este dator să împlinească cu fapta ceea ce îndeamnă prin cuvânt! Deci, altfel spus, credința trebuie să oglindească faptele, să fie o credință activă, vie: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). La fel, păstrând aceeași tonalitate și fidelitate necondiționată de nimic, în afară de devotamentul sincer față de Domnul Hristos, cum arată Sfântul Apostol Iacov: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască?”. Biblistul Raymond E. Brown, realizează exegeza pasajului prin raportarea la un proverb italian: „investire il proprio denaro dovʼè la propria bocca” (să investești banii acolo unde ai gura)[7].

De fapt, iubirea ca rezumat al Legii și al profeților, este cunoscută încă din Vechiul Testament. În Levitic 19, 18 citim: „Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Potrivit exegetului Gordon Wenham, unul dintre cei care au studiat amănunțit Leviticul și, implicit, vocabularul ebraic al acestuia, „iubește și aproapele sunt la fel de cuprinzătoare în ebraică, în sfera lor și în înțeles, ca și termenii corespondenți care-i traduc. Iisus și Pavel nu exagerau semnificația acestor versete atunci când afirmau că toate îndatoririle noastre față de aproapele nostru sunt cuprinse în această poruncă. «Care ar trebui să fie atitudinea unui om față de aproapele lui nu se poate exprima mai bine în multe pagini decât este exprimat în această singură propoziție»”[8].

Poate că deloc întâmplător, unul dintre cei mai importanți teologi creștini, Hans Urs von Balthasar, atunci când a scris un eseu de mici dimensiuni, pe care l-a intitulat sugestiv Iubirea, formă a revelației, a preferat să așeze ca motto un citat din Fericitul Augustin care arăta că „oricui i se pare că a înțeles dumnezeieștile Scripturi sau măcar o parte a lor în așa fel încât acea înțelegere nu zidește această geamănă iubire, încă n-a înțeles nimic”[9]. La fel, biblistul și cardinalul Gianfranco Ravasi, prezintă această revelație plină de iubire a Domnului, pe care noi suntem datori să o asumăm, să o reflectăm și să o punem în practică mereu, prin raportarea la un verset din Cartea lui Iov, prin referirea la un plan (ʼesah) al lui Dumnezeu care se manifestă în iubirea plină de grijă și de compasiune: „Te știam din auzite, dar acum ochii mei Te-au și văzut” (Iov 42, 5)[10]. Asta se întâmplă însă atunci când legătura dintre văz și celelalte simțuri, oarecum exterioare, sunt „conectate” duhovnicește în adâncul inimii, acolo unde, după cum ne spune profetul Ieremia, Însuși Dumnezeu „scrie” Legea în inimile credincioșilor: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea Mea înlăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33). Această preferință aproape „anatomică” a lui Dumnezeu se explică, după cum expune foarte bine într-o admirabilă lucrare cercetătoarea Francesca Stavrakopoulou, prin aceea că Dumnezeu, cu toate că și-a făcut cunoscută voia și prin semne exterioare și cerești, preferă „să înscrie” cuvintele Sale în inimi, mai mult decât în jertfele animalelor de la sanctuar, deoarece dorea fidelitate în Torah mai mult decât în ceea ce spuneau scribii slujitori doar a intereselor celor bogați[11].

Prin urmare, lecția deosebită pe care ne-o oferă duminica a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh este aceea că, pe scurt, suntem datori a ne iubi aproapele prin manifestarea interesului nostru față de nevoile urgente și esențiale ale sale, dovedind că asumăm și împlinim ceea ce, tainic, în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, Dumnezeu a așezat cu o deosebită înțelepciune.

 

[1] Paul Johnson, O istorie a evreilor, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas, București, 2015, pp. 740.

[2] Ibidem, p. 152.

[3] Pieter. A. Verhoef, Hagai, Maleahi, traducere de Daniel Rusu, Daniela Rusu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2012, p. 307.

[4] Léopold Sabourin, Evanghelia lui Luca. Introducere și comentariu, traducere din limba franceză de Lucian-Iulian Diac, Editura Sapientia, Iași, 2015, p. 245.

[5] Helge Stadelmann, Epistola către efeseni. Comentariu biblic, Editura Lumina Lumii, 2001, p. 73.

[6] Idem, Ibidem, p. 73.

[7] Raymond E. Brown, Introducere în Noul Testament, traducere din limba franceză de Andrei Adam-Motyka, Editura Sapientia, Iași, 2019, p. 907.

[8] Gordon J. Wenham, Leviticul, traducere de Daniela Rusu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2004, pp. 282-283.

[9] Hans Urs von Balthasar, Iubirea, formă a revelației, traducere din limba germană: Ioan Inesc, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 5.

[10] Gianfranco Ravasi, Biblia după Borges. Literatură și texte sacre, traducere din limba italiană de Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 151.

[11] Francesca Stavrakopoulou, God an anatomy, Picador Press, London, 2021, p. 294.

De la același autor

Ultimele din categorie