Motto: ,,Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.”(Galateni 2,20)
Nu se îndoiește nimeni azi că Apostolul Pavel îl iubea pe Domnul Iisus Hristos. Dar ce înseamnă asta? ,,Noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi” scrie Apostolul Ioan (1 Ioan 4, 19). Dar cum ne-a iubit? Răspunde Pavel cum nu se poate mai precis: ,,S-a dat pe Sine pentru mine”, dând astfel marea și via definiție a iubirii creștine. Și continuând șirul întrebărilor esențiale: cum pot purta eu, creștinul, această iubire, care este însăși esența creștinismului și fără de care „nimic nu sunt”?
Mai întâi să lămurim că nu vorbim de acea iubire fără de care rămân un om singur, ci de aceea fără de care mă întorc în nimic. De acea iubire care dă omului ființa și mișcarea lăuntrică spre plinătatea ființării.
Fără ea devin acest „nimic” uzinat în milioane de exemplare de un sistem al vieții fără Dumnezeu, care umple orașele lumii, trăind o „viață” și o „iubire” artificial, de laborator ideologic, menite să ucidă în oameni amintirea Omului.
Cetatea lui Cain, ucigașul de frate și primul ateu-progresist al planetei, a devenit civilizație globală. Niciun ateu nu poate dovedi că Dumnezeu nu există ca să-și justifice teoria, dar ceea ce dovedește fără echivoc e că nu-și dorește ca Dumnezeu să existe! Iar istoria acestei deveniri întru Cain este un lung șir de crime, de dimensiuni tot mai mari, până la apogeul care îl reprezintă războaiele mondiale și domnia ideologiilor totalitare. Crimele acestea continuă până la sfârșitul lumii. Căci mobilul lor tainic este stârpirea oricărui descendent al lui Abel, cu care a început șirul drepților uciși pe pământ. Când Domnul Iisus Hristos întreabă de va mai găsi credință pe pământ la a Doua Sa Venire, El întreabă de fapt, dacă va mai fi atunci vreun drept. Căci dreptul din credință este viu, spune Scriptura. Și putem înțelege de aici și ce este o credință adevărată: cea care te face viu. Pe dumneata, cititorule, credința te face viu sau doar religios?

Un Sfânt nu e decât un creștin care a lăsat dragostea lui Hristos să îi trăiască viața. Iar pentru asta se dă pe sine, purtând zilnic crucea lepădării de sine, pentru El.  De prea multe ori un creștin e un om care s-a lepădat doar de Satana la Botez. Și atât. Un credincios este unul care a continuat această lepădare, lepădându-și sinele. Așa se trăiește viața în trup a unui creștin, cum spune Apostolul de azi: în credința care leapădă sinele ca să facă loc iubirii Celui Care S-a dat pentru mântuirea lui.

Bisericile sunt pline de „sine” religios. De oameni care fac pentru ei înșiși cele ale evlaviei, nu pentru Hristos. Nu din spirit critic fac aceste afirmații („piei, satană!”), ci din durerea de a vedea tot acest efort al oamenilor devenind steril. O evlavie care dă aurul iubirii lui Hristos pe mărgelele de sticlă ale realizării sinelui. Căci ca și iudeii de acum două milenii, au râvnă, dar fără cunoștință. Și ceea ce le lipsește nu este o cateheză tehnică a vieții bisericești, despre cum trebuie să se închine și altele asemenea. Ci o cateheză de trezire a conștiinței creștine care să umple iar toate cuvintele și gesturile credinței noastre de sensul și energia iubirii lui Hristos. Iar sensul acestei iubiri este în Sus. De aceea, a ne iubi creștinește unii pe alții înseamnă a ne trage unii pe alții spre mama noastră, Ierusalimul de Sus.

Căci ,,de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela”(Cântarea Cântărilor 8, 7). Majoritatea dintre noi ne ratăm duhovnicește dăruind doar din ,,comorile casei sale”, adică din comorile materiale și intelectuale ale sinelui, dar nu ne dăruim sinele însuși, așa cum cere firea iubirii...

Strigătul Apostolului și toată ,,morala” din epistolele sale: „Faceți loc! Faceți loc lui Hristos în inimile voastre! Faceți loc gândurilor și faptelelor Lui în viețile voastre!”. Iar acest loc nu se poate elibera decât prin aruncarea sinelui afară... 
Pe cruce ori te pui pe tine ori pe Hristos! Căci Crucea este, de două milenii, conștient sau nu, centrul vieții tuturor oamenilor de pe pământ. De două milenii, toată omenirea este în jurul Crucii. Și unii strigă „Răstignește-L!”, iar alții trăiesc răstignirea lui Hristos ca o sabie ce le trece prin inimă. 
Orice sine poartă în inima lui acest strigăt: „Răstignește-L!”. În funcție de educația și cultura individului, strigătul poate lua forme foarte politicoase și rafinate. Acest strigăt ascuns este pulsul sinelui. Orice om care îl iubește pe Hristos, lasă Evanghelia să-i înșface sinele, să-l judece și să-l junghie cu adevărul ei.
Pentru rugăciunile Sfântului Apostol Pavel, așa să ne ajute Dumnezeu!