Oamenii care au fost loviți de unele încercări, fie că așa a îngăduit Dumnezeu ca să-i înfrâneze, fie din pizma celui viclean, au nevoie după aceea de multe însoriri și de răcorire duhovnicească, pentru ca să în­florească și să rodească. Ei sunt precum copacii care, deși prind curaj din însoririle de iarnă, mai apoi sunt înfrânți de vardar (vânt de nord foarte rece), iar după aceea au nevoie mereu de însoriri primăvăratice și de ploi, ca să circule sucurile în ei și să scoată flori și roade.

– Părinte, ce trebuie să facă cineva ca să ia „dema­raj” duhovnicesc?

– Nevoință cu mărime de suflet, cu nădejde și în­credere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu și simplitatea în nevoința cu mărime de suflet aduc pa­cea lăuntrică și siguranța. Atunci sufletul se umple de nădejde și bucurie. Este trebuință de răbdare, de mă­rime de suflet și de bărbăție duhovnicească pentru ca nevoitorul să se încununeze. Bărbăția se desprinde din inima generoasă, iar atunci când cineva face ceva cu inima sa pentru Hristos, nici nu obosește, nici nu-l doare, pentru că durerea pentru Hristos este desfătare duhovnicească. Sporirea duhovnicească se poate face foarte repede, cu puțină voință, mărime de suflet și luare aminte de sine. În continuare, sufletul va fi ajutat de Hristos, de Maica Domnului, de îngeri și de sfinți. De asemenea, mult ajută studiul, rugăciunea, întoarce­rea spre sine și puțină liniștire.

Hristos întărește pe cei ce luptă lupta cea bună (I Timotei 6, 12) pe care au dus-o toți sfinții spre a supune trupul du­hului. Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pier­dem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară dis­perat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcă­turi de lup sau de câine. I-am iubit și m-a durut mai mult pentru cei care au avut cândva o viață vrednică de plâns, dar acum se nevoiesc, decât pe cei care nu sunt chinuiți de patimi. Pe unii ca aceștia îi am me­reu în minte. Și pe cioban îl doare mai mult de mielul rănit sau bolnav și-l îngrijește în mod deosebit, până ce se va însănătoși și el.

Iar dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nici o sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: dia­volul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un diavol, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lup­ta cu mai mulți etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim. Fără ca noi să ne dăm seama, Dumnezeu lucrează în sufletul nostru atunci când vede intenție bună.

– Părinte, când cineva se nevoiește și într-adevăr nu sporește, ce este de vină?

– Poate se nevoiește cu mândrie. Dar să vă spun ce pățesc unii de nu sporesc. Deși au toate condițiile, le risipesc însă în lucruri mici și după aceea nu au pu­tere să se angajeze în nevoința duhovnicească. Să spu­nem că începem o ofensivă împotriva vrăjmașului și ne pregătim cu toate cele absolut necesare ca să-i stăm împotrivă. Dar acela (vrăjmașul), fiindcă se teme că nu va reuși, încearcă să ne distragă și să ne atragă în altă parte atenția, cu sabotaje și incursiuni în alte puncte. Noi atunci ne întoarcem atenția într-acolo. Trimitem puteri la dreapta și la stânga. Timpul trece, proviziile de război se împuținează. Dăm armatei echipament vechi. Ostașii încep să murmure. Și rezultatul este că se epuizează toate puterile noastre și nu mai putem sta împotriva vrăjmașului. Așa fac unii și în nevoința duhovnicească.

– Părinte, în sporirea duhovnicească nu ajută și mediul?

– Da, ajută, dar uneori unul poate trăi printre sfin­ți și să nu sporească. Oare a existat înlesnire mai mare pentru Iuda, care a fost mereu cu Hristos? Iuda n-a avut smerenie, nici intenție bună. Nici după trădarea lui nu s-a smerit, ci a aruncat arginții cu mânie și ego­ism și s-a dus cu vicleșug la spânzurătoare. Iar fariseii s-au purtat ca și diavolul. După ce li s-a făcut treaba, i-au spus lui Iuda: Tu vei vedea (Matei 27, 4). Dumnezeu lucrea­ză potrivit cu starea omului. Duhul Cel Sfânt nu este împiedicat de nimic. Ceea ce am înțeles este că, ori­unde s-ar afla cineva, dacă se nevoiește cu mărime de suflet, își poate realiza ceea ce dorește, adică mântui­rea sufletului său. Lot a trăit în Sodoma și Gomora, și în ce stare duhovnicească era! (Facerea 19, 1 și u.) Acum, fie că vrem, fie că nu vrem, trebuie să ne nevoim să ne facem mai buni ca să lucreze harul dumnezeiesc în noi. Împrejurările ne silesc și ne vor sili să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, ca să câștigăm putere dumnezeiască, ast­fel încât să putem înfrunta corect orice situație. Și, fi­rește, Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa, ci ne va păzi.

În sfârșit, să știm că atunci când ne îmbunătă­țim starea duhovnicească, nu numai noi ne simțim mai bine, ci și pe Hristos Îl facem să se bucure. Cine își poate închipui marea bucurie ce o simte Hristos atunci când copiii Lui sporesc? Doresc ca toți oamenii să sporească duhovnicește și să se unească cu Hristos, care este A (alfa) și Ω (omega). Când toată viața noas­tră va depinde de A (alfa) și Ω (omega), atunci toate vor fi sfințite.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 100-103)