În vremea aceea s-au adunat apostolii la Iisus și I-au spus toate câte au făcut și au învățat. Atunci El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci mulți erau care veneau și mulți care se duceau și nu mai aveau vreme nici să mănânce. Și au plecat cu corabia spre un loc pustiu, deosebi. Dar i-au văzut plecând, și mulți au înțeles și au alergat acolo pe jos de prin toate cetățile și au sosit înaintea lor. Deci, ieșind din corabie, Iisus a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor, și a început să-i învețe multe. Dar, făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu și ceasul e târziu; dă-le drumul ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere pâine, că nu au ce să mănânce. Răspunzând, El le-a zis: Dați-le voi să mănânce. Și ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari și să le dăm să mănânce? Iar El le-a zis: Câte pâini aveți? Duceți-vă și vedeți. Și aflând, I-au spus: Cinci pâini și doi pești. Atunci El le-a poruncit să-i așeze pe toți, în cete, pe iarba verde. Și au șezut cete-cete, câte o sută și câte cincizeci. Iar El, luând cele cinci pâini și cei doi pești, privind la cer, a binecuvântat și a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor ca să le pună înaintea lor; asemenea și cei doi pești i-au împărțit tuturor. Și au mâncat toți și s-au săturat. Și au luat douăsprezece coșuri pline cu fărâmituri și cu ce a rămas din pești. Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbați. După aceea, îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii. (Marcu 6, 30-45) (Joi în săptămâna a 15-a după Rusalii)

Dacă în pericopa de miercuri a fost vorba despre trimiterea de către Domnul Iisus a ucenicilor Săi, pentru prima dată, la munca misionară, dându-le indicații, dar și putere duhovnicească, în această joi fragmentul din Evanghelie rânduit a se citi la Sfânta Liturghie surprinde întoarcerea lor de la prima „practică”. Între cele două evenimente stă relatarea despre tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, care a întristat chiar și pe Domnul, Cel ce în atotștiința Sa avea cunoștință de planul divin ce s-a înfăptuit cu marele prooroc, chiar și în modul tragic expus la sărbătoarea pe care Biserica o prăznuiește la sfârșitul lunii august (Marcu 14, 1-13; se citește la utrenia acestei sărbători). 

Revenind la textul de față, Sfântul Marcu amintește că ucenicii I-au spus lui Iisus „toate câte au făcut și au învățat”. Desigur că se bucurau de rezultatul primei lor misiuni în propovăduirea Împărăției cerurilor, însă Domnul nu i-a lăudat în mod expres. În schimb i-a chemat să se depărteze pentru o clipă de mulțime și să se odihnească. Din practica preoțească se poate mărturisi că după o duminică de slujire sau după o sărbătoare mare, slujitorii altarului au nevoie la rândul lor de o pauză de adunare a gândurilor. Așa cum mirenii au un „weekend” în care își trag sufletul după o săptămână de muncă, la fel și după misiunea pastorală, preoții au nevoie să se retragă „în loc pustiu”, adică în intimitate pentru a fi doar cu Domnul. Dar, deseori, pauza aceasta lipsește fiindcă necesitățile pastorale, „urgențele” primează în fața timpului de reculegere. Așa s-a întâmplat cu apostolii veniți din misiune, dar și cu Domnul Care tocmai aflase de moartea violentă a Botezătorului Său. Deși plecați cu corabia departe de mulțimi, oamenii din zonă i-au urmărit și i-au ajuns din urmă. Și fiindcă erau „ca niște oi fără păstor”, situația a provocat milă lui Iisus în cel mai iubitor mod cu putință. Pauza s-a încheiat înainte să înceapă și Domnul a lăsat la o parte tristețea, oboseala „și a început să-i învețe multe”. Învățându-i, pentru Hristos timpul, oboseala, limitele au dispărut. Spunea odinioară: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Luca 4, 34). 

După o zi de sfat cu poporul, foamea i-a ajuns din urmă pe oaspeții neașteptați, care nu erau puțini la număr, ci vreo cinci mii. Astfel, Evanghelistul povestește cum a avut loc una dintre cele mai mari minuni ale Domnului, anume prima înmulțire a pâinilor. Cinci pâini și doi pești au fost împărțite celor cinci mii de suflete. Același text, însă de la Matei (14, 14-22), fusese tematizat în Duminica a opta după Rusalii. Reiese din cele relatate că ucenicii, întorși de la propovăduire, unde li se dăduse de către Domnul puterea de a vindeca demonizați, nu pricepuseră încă întru totul puterea mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nici nu ar fi de mirare. 

După calculele discipolilor puși în fața unei neașteptate provocări, ei ar fi trebuit să cumpere pâini de două sute de dinari ca să ajungă la toată lumea, însă din toată sărăcia lor și oricât sprijin din partea vreunor sponsori simpatizanți sau prieteni cu dare de mână ar fi primit, tot era prea mult. Propunerea lor ca oamenii să se ducă să își cumpere individual de-ale gurii a fost refuzată din start de Hristos. De la El nimeni nu pleacă flămând nici de cele duhovnicești, nici de cele trupești. Așa cum odinioară spunea: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33), nu se poate dezice de copiii Săi duhovnicești. Și cum aceștia L-au căutat pentru cuvintele Împărăției, El le oferă la sfârșit și „pâinea cea de toate zilele”. 

Este interesant însă cum anume are loc această înmulțire a pâinilor. Nu e vorba de vreo mantră sau de vreo formulă magică prin care materia se multiplică. Dar nu e nicio minune înșelătoare, așa cum sugerează unii exegeți apuseni, anume că de fapt Hristos ar fi dat exemplu cum să împarți din puținul tău altora, iar cei strânși au și procedat aidoma. Nu, nu este o minune numai în înțeles simbolic, ci reală. Hristos a făcut ceea ce făcea tatăl la începutul unei mese, potrivit rânduielii evreiești și ceea ce până azi face preotul atunci când sfințește Darurile la Sfânta Liturghie: le ia (aici e vorba de cinci pâini și doi pești), privește spre cer (adică Se roagă Tatălui ceresc), binecuvintează și frânge aceste daruri. Apoi dă ucenicilor care împart mulțimilor așezate în cete de câte o sută și de câte cincizeci. Asemenea, preotul după ce sfințește darurile, rupe Sfântul Agneț (pâinea care după binecuvântare devine Trupul Domnului) în patru și spune: „Se frânge și Se împarte, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Apoi din bucățelele Sfântului Trup împărtășește mulțimea de credincioși, ajungând la toți. Dar în biserica din deal și cea din vale, din oraș sau de la țară, din mănăstire sau din catedrală nu e o altă Liturghie, ci aceeași, Același Hristos Care se împarte. El ajunge la toți cei care Îl caută. Desigur, discutăm aici despre o realitate mistică, nu simbolică, ci dincolo de înțelegere (de la cuvântul grecesc „mysterion”, adică taină). Astfel, minunea înmulțirii pâinilor are atât un înțeles factic, cel de săturare a cinci mii de oameni veniți la Domnul, cât și unul duhovnicesc, de împărțire a lui Hristos Euharistic tuturor celor ce cred.

Faptul că minunea înmulțirii pâinilor e reală, nu o închipuire, se arată în aceea că ucenicii au strâns din urmă nu mai puțin de douăsprezece coșuri de resturi, adică mult mai mult decât cantitatea inițială de pâine și pește. Exegeții creștini asociază numărul coșurilor cu numărul semințiilor lui Israel și, totodată, cu numărul Sfinților Apostoli, arătând prin aceasta preaplinul darurilor dumnezeiești. 

Evanghelia se încheie prin silirea ucenicilor, de către Iisus, să intre în corabie și să plece. Mai devreme ucenicii Îl „sileau” pe Iisus să încheie predica și să dea drumul mulțimilor acasă. În final, Domnul îi trimite pe apostoli de cealaltă parte a mării, adică în orice caz tot la un fel de odihnă. Formalitățile de „la revedere” îi revin doar Lui, chiar dacă e vorba de cinci mii de oameni. Aici se vede că nu Dumnezeu are nevoie de ucenici, ci invers, ucenicii au nevoie de Învățătorul lor, Care chiar în fața unei provocări sociale mari, nu îi uită, ci îi eliberează de griji atunci când trebuie. E un exercițiu de imaginație provocator, a înțelege ce înseamnă ca o singură persoană să se ocupe de cinci mii de oaspeți!