Suferința, în istoria mântuirii își face apariția odată cu păcatul adamic, iar efectele ei se văd până astăzi, ca o cauză, în special, a păcatului, a îndepărtării de Dumnezeu. Ștergerea păcatului strămoșesc nu este suficientă pentru ca omul să devină desăvârșit. Din acest motiv, el trebuie să tindă spre sfințenie. Dacă omul nu voiește să asculte de Dumnezeu și să-I slujească, El, prin mustrare, voiește întoarcerea acestuia pe cale sfințeniei. Suferința umană devine, astfel, o expresie a legăturii cu Creatorul, în toate religiile lumii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face fără să se încalce libertatea omului, atunci când face parte din interiorul acestuia și nu stă împotriva lui Dumnezeu. Prin diversele greutăți ce vin asupra omului, acesta poate avea un sentiment tragic de tristețe, deznădejde sau dacă este ancorat în Hristos, să biruie aceste încercări cu stare de smerenie și răbdare, în așteptarea bunătăților viitoare. Cheia ieșirii de sub suferință și durere o oferă Biserica, ce deschide calea spre desăvârșire, prin Iisus Hristos Mântuitorul, care este Capul ei.

„Pedagogia” sau „iconomia” divină, pe drumul desăvârșirii, se arată prin necazurile și suferințele ce apar uneori, dar și prin darurile și binecuvântările, pe care le primim în viața noastră. Dumnezeu lucrează la mântuirea omului pe două căi: Pronia și Judecata. Asprimea și bunătatea reprezintă două căi diferite, dar convergente în scopul final, mântuirea. Cel ce pătimește primește, astfel, mângâierea și boala, ușurarea și suferința, încercarea și vindecarea, durerea și tratamentul. Toată această pedagogie constă în modificarea stării celui ce păcătuiește. Perioadele în care purtarea de grijă a lui Dumnezeu alternează cu starea de lipsă a lui constituie un mod în care se arată iubirea lui Dumnezeu față de om. Această acțiune a pedagogiei divine se face voluntar, permanent, individual sau uneori universal ca manifestare a iubirii divine.

Prin propria lui voință, omul răspunde încercărilor, iar după izbândă, reintră în comuniunea cu Dumnezeu. Atât suferințele, cât și bolile vin asupra noastră din îngăduința lui Dumnezeu și trebuie să le primim cu rugăciune și mulțumire, ca pe o binecuvântare, cu răbdare și fără cârtire. Către mântuire, Dumnezeu ne conduce pe două căi: prima cea a Providenței, dar și prin Judecată. Pedagogia divină ne aduce unul din cele mai mari daruri ale înțelepciunii dumnezeiești. Suferința este adusă în creație cu scop purificator, ca o cale a smereniei, rugăciunii, a postului și a răbdării. Ea dispare atunci când este înțeleasă și se cere ajutorul divin. Mântuitorul Hristos, prin patima Lui, aduce mângâiere și nădejdea Învierii, prin urmare bucuria de a purta Crucea suferinței, poate conduce la sfințenie și la comuniunea cu iubirea veșnică. (Pr. Florin Georgescu)