Rugăciunea nu poate fi definită așa cum te referi la ceva material. Sâmburele rugăciunii poate fi cel mai bine redat prin plasticizarea limbajului, prin metaforă. Iată de ce un sfânt precum Ioan Gură de Aur definea rugăciunea ca fiind „lumina sufletului”, „izvorul mântuirii”, „maica filosofiei”, „zidul de apărare al Bisericii”, „pricină a bucuriei” și „armă împotriva duhurilor rele”. În calitate de lumină spirituală, rugăciunea ajută sufletul să își vadă propriile păcate, așa cum preciza și Sfântul Teofan Zăvorâtul, caracterizând rugăciunea ca „barometrul duhovnicesc care ne îngăduie să ne cunoaștem pe noi înșine”. Rugăciunea pune sufletul în legătură cu Dumnezeu, care îi arată omului, ca într-o oglindă, nimicnicia sa și păcatele care îl stăpânesc.

Ca „izvor al mântuirii”, rugăciunea este cea care aduce iertare sufletului și împăcarea cu Dumnezeu. Timpul dăruit Domnului pentru rugăciune, nu este niciodată pierdut, ci dimpotrivă, este un timp care înțelepțește omul, rugăciunea făcându-se lui ca o „maică a filosofiei”. Rugăciunea particulară nu este, însă, niciodată suficientă, este nevoie de comuniune, rugăciunea multora în spațiul eclezial întărind atât Biserica, dar și pe fiecare în parte. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur o mai numește „zid de apărare al Bisericii”. Rugăciunea alungă duhurile rele, atunci când este însoțită de postire și înalță sufletul la trăiri curate, de bucurie duhovnicească și străpungere a inimii.

Astfel, înțelegem că, prin rugăciune ne și odihnim sufletele și le oferim hrana duhovnicească necesară pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul: „rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii”.

Comuniunea cu Dumnezeu este posibilă, așadar, prin rugăciunea însoțită de post și fapte bună. Numai atunci rugăciunea devine o convorbire a sufletului cu Dumnezeu, și nu un simplu și trist monolog. Omul care doar se roagă, dar nu postește și nu împlinește faptele milei sufletești și trupești față de aproapele său, înalță monologuri pe care Dumnezeu nu le primește. Ascultarea rugăciunilor noastre de către Dumnezeu, atunci când cerem, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin, „bunurile-cuvenite”, este legată de dialogul și comuniunea duhovnicească cu semenii noștri.

Dialogul cu semenii se referă nu la sporovăială, bârfă și vorbe goale, ci la dezvoltarea de legături duhovnicești, de credință și ajutorare cu persoanele din jurul nostru. Un cuvânt de îmbărbătare, un îndemn simplu de a merge la biserică sau de a te ruga, de a vorbi cu un preot, acestea sunt fapte bune care dau sens naturii noastre dialogice. De aici pornind, rugăciunile noastre vor avea în conținutul lor nu doar grijile personale egoiste, ci și grijile și neputințele altora. Iubindu-ne semenii, și Dumnezeu ne va iubi pe noi și va primi rugăciunile noastre. (Pr. Nistor Mihalache)