Rugăciunea este judecată și judecătorie și scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. De fiecare dată când te rogi e ca un fel de judecată, mai ales când stăruiești în rugăciune, pentru că dacă spui de trei ori „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, nu o să rămâi cu nimica. Dacă faci o pravilă de rugăciune, în sensul că o jumătate de oră sau un sfert de oră să spui „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, atunci vezi ce năvălește din subconștient și din inconștient în conștient, pentru că rugăciunea e la suprafața sufletului în conștient, ce îi dincolo de conștient, noi nu știm decât dacă acestea apar în conștiința noastră. Așa că rugăciunea, fiind oglinda sufletului, îl cuprinde pe om și omul care se roagă stă la judecata lui Dumnezeu putânt să-și cerceteze cumva raportul lui cu Dumnezeu, cu trupul și cu lumea.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pași pe calea duhovnicească – convorbiri realizate de Părintele Sabin Vodă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 61)