Ce înseamnă să-L cunoşti pe Duhul Sfânt

Atunci când vine Sfântul Duh, El ne uneşte cu Hristos, ne face să pătrundem în Trupul lui Hristos, face din noi părtaşi ai Împărăţiei, ai Preoţiei şi ai Prorociei lui Hristos. Căci Sfântul Duh, fiind Viaţa Dumnezeiască, este cu adevărat Viaţa lui Hristos. El este, în chip unic, Duhul Lui. Hristos, dându-ne nouă a Lui Viaţă, ni-L dă pe Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt, pogorându-Se asupra noastră şi rămânând întru noi, ni-L dă pe Cel a Cărui Viaţă este.

Ce înseamnă să-L cunoşti pe Duhul Sfânt, să ai Duhul Sfânt, să fii în El? Cel mai bun mod de a răspunde la această întrebare este să compari cunoaşterea Duhului Sfânt cu cea a lui Hristos. E de la sine înţeles că pentru a-L cunoaşte pe Hristos, a-L iubi, a-L accepta ca sens ultim, conţinut şi bucurie a vieţii tale, trebuie, mai întâi de toate, să ştii anumite lucruri cu privire la Hristos. Nimeni nu poate crede în Hristos fără să fi auzit vorbindu-se despre El şi de a Lui învăţătură. Tocmai această cunoştinţă privitoare la Hristos o primim prin predicarea apostolică şi prin Biserică. Însă nu este exagerat să spunem că, în ceea ce-L priveşte pe Sfântul Duh, această secvenţă – cunoştinţă referitoare la El, apoi cunoştinţă a Lui şi, în sfârşit, părtăşie cu El – este inversată. Noi nu putem cunoaşte, pur şi simplu, nimic privitor la Sfântul Duh. Chiar mărturia celor care L-au cunoscut cu adevărat şi care au fost în comuniune cu El nu înseamnă nimic pentru noi, dacă noi nu am avut aceeaşi trăire. Ce pot însemna cu adevărat cuvintele care, în rugăciunea euharistică a Sfântului Vasile, Îl desemnează pe Sfântul Duh: „Duhul înfierii, Făgăduinţa moştenirii ce va să fie, prinoasele bunătăţilor celor veşnice, Puterea de viaţă-dătătoare, Izvorul sfinţitor...”?

Când un prieten i-a cerut Sfântului Serafim de Sarov să i-L explice pe Sfântul Duh, Sfântul nu i-a dat nicio explicaţie, ci i-a împărtăşit o experiere pe care ucenicul lui a descris-o ca pe o „extraordinară dulceaţă”, o „extraordinară bucurie în inimă”, o „extraordinară căldură” şi o „extraordinară delicateţe” – care este tocmai experierea Sfântului Duh. Căci, așa cum a spus Sfântul Serafim, „când Dumnezeiescul Duh pogoară asupra omului şi îl acoperă cu plinătatea Lui, sufletul omului este covârşit de o negrăită bucurie, pentru că Dumnezeiescul Duh preschimbă în bucurie tot ce atinge”.

Toate acestea arată că Îl cunoaştem pe Sfântul Duh prin prezenţa Lui în noi, prezenţă ce se manifestă îndeosebi prin bucurie, pace şi o nespusă plinătate. Chiar în limbajul obişnuit, aceste cuvinte – bucurie, pace, plinătate – implică ceva care este întocmai nespus, care prin natura lui este dincolo de cuvinte, de definiţii şi de descrieri. Ele se raportează la aceste momente în care viaţa este plină de pace, în care nu sunt nici lipsuri, nici dorinţă de ceva, în care nu este nici angoasă, nici frică, nici frustrare. Omul vorbeşte întotdeauna despre fericire şi, cu adevărat, viaţa este căutarea fericirii, aspiraţie către plinătate. Prin urmare, putem spune că prezenţa Sfântului Duh este plinirea adevăratei fericiri. Şi această fericire nu rezultă dintr-o „cauză” ce poate fi identificată şi exterioară – cum este cazul bietei şi fragilei noastre fericiri pământeşti, care dispare atunci când dispare cauza care a produs-o. Nu rezultă din nimic din ceea ce este în lumea aceasta şi, totuşi, se traduce prin bucurie pentru toate. Iar acea bucurie trebuie să fie rodul din noi al venirii, al prezenţei şi al şederii a Cuiva care este El Însuşi: Viaţă, Bucurie, Pace, Frumuseţe, Plinătate.

Acest „Cineva” este Sfântul Duh. Nu există vreo icoană de-a Lui și nicio reprezentare, pentru că El nu a fost făcut trup, El nu S-a făcut Om. Şi, totuşi, când vine şi când Se face prezent în noi, totul se transformă în icoană a Lui şi revelaţi a Lui, părtăşie cu El, cunoaştere a Lui. Căci El este Cel ce face ca viaţa să fie viaţă, bucuria, bucurie, iubirea, iubire, iar frumuseţea, frumuseţe şi Care, prin urmare, este Viaţa vieţii, Bucuria bucuriei, Iubirea iubirii şi Frumuseţea frumuseţii. El este Cel care, fiind deasupra şi dincolo de tot lucrul, face din totalitatea creaţiei simbolul, Taina, experierea prezenţei Lui: întâlnirea omului cu Dumnezeu şi părtăşia acestuia cu El. El nu este „deoparte” sau „pretutindeni”, întrucât El este Cel ce le sfinţeşte pe toate, însă Se descoperă pe Sine în această sfinţire ca fiind dincolo de lume, dincolo de tot ce există. Datorită sfinţirii, Îl cunoaştem cu adevărat pe El, iar nu pe un Divin şi impersonal Ceva – deşi cuvintele omeneşti nu-L pot defini şi, aşadar, nu-L pot izola sub formă de obiect pe Cel a Cărui revelaţie însăşi ca Persoană este să descopere pe fiecare şi tot lucrul ca fiind unic şi personal, ca subiect, iar nu ca obiect. El le transformă pe toate într-o întâlnire personală cu dumnezeiescul şi inefabilul „tu”.

Hristos a făgăduit că încununarea lucrării Lui mântuitoare va fi pogorârea, venirea Sfântului Duh. Hristos a venit pentru a restabili în noi viaţa pe care am pierdut-o în păcat, spre a ne da iarăşi viaţă din belşug (Ioan 10,10). Iar cuprinsul vieţii acestea şi, prin urmare, al Împărăţiei lui Dumnezeu, este Sfântul Duh. Când vine El, în ultima şi marea zi a Cincizecimii, viaţa în belşug şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt cele cu adevărat întemeiate – adică ne sunt arătate şi împărtăşite. Sfântul Duh pe Care Hristos L-a avut de o veşnicie ca Viaţă a Lui ne este dat ca viaţă nouă. Noi rămânem în lumea aceasta, continuăm să avem părtăşie cu viaţa Lui muritoare. Cu toate acestea, întrucât am primit Sfântul Duh, viaţa noastră cea adevărată este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Col. 3,3) şi suntem deja de pe acum părtaşi la Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, Împărăţie care, pentru lumea aceasta, urmează încă să vină.

Înţelegem acum de ce, atunci când vine Sfântul Duh, El ne uneşte cu Hristos, ne face să pătrundem în Trupul lui Hristos, face din noi părtaşi ai Împărăţiei, ai Preoţiei şi ai Prorociei lui Hristos. Căci Sfântul Duh, fiind Viaţa Dumnezeiască, este cu adevărat Viaţa lui Hristos. El este, în chip unic, Duhul Lui. Hristos, dându-ne nouă a Lui Viaţă, ni-L dă pe Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt, pogorându-Se asupra noastră şi rămânând întru noi, ni-L dă pe Cel a Cărui Viaţă este.

Acesta este darul Sfântului Duh, aceasta este semnificaţia Cincizecimii noastre personale în Sfânta Taină a mirungerii. El ne pecetluieşte – adică ne face, ne descoperă, ne adevereşte – ca fiind mădulare ale Bisericii, Trup al lui Hristos, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, părtaşi ai Sfântului Duh. Iar prin această pecete ne dă, cu adevărat, propria noastră identitate. Vrea să fim, descoperind adevărata noastră personalitate şi, aşadar, unica noastră plinire.

Darul este oferit din belşug, din abundenţă: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură (Ioan 3,34), ci: Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har (Ioan 1,16). Acum trebuie să-L luăm, să-L primim cu adevărat, să ni-L însuşim. Acesta este scopul vieţii creştine.

Noi spunem „viaţă creştinească”, iar nu „spiritualitate” – pentru că cel din urmă cuvânt a devenit astăzi ambiguu şi înşelător. Pentru mulţi, el implică o lucrare tainică şi autonomă, un secret pe care este posibil să-l pătrunzi prin studiul anumitor tehnici spirituale. Lumea este astăzi teatrul unei căutări neliniştite spirituale şi mistice şi, în această căutare, totul este departe de a fi sănătos – adică de a fi rod al acestei trezvii duhovniceşti care dintotdeauna a fost sursa şi temeiul adevăratei tradiţii duhovniceşti creştine. Prea mulţi înţelepţi şi aşa-zis maeştri spirituali, exploatând ceea ce de multe ori este o autentică şi arzătoare căutare a Duhului, de fapt îşi trag după sine discipolii în fundături spirituale periculoase.

Prin urmare, este important să afirmăm, încă o dată, că esenţa însăşi a spiritualităţii creştine e faptul că ea cuprinde întreaga viaţă. Viaţa cea nouă pe care Sfântul Apostol Pavel o defineşte ca fiind să trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm (Galateni 5,25) nu este o altă viaţă şi nu este un substitut, ci este însăşi viaţa dată de către Dumnezeu, însă reînnoită, preschimbată şi transfigurată de către Duhul Sfânt. Tot creştinul – că este monah într-o sihăstrie sau angajat în activităţile lumeşti – este chemat să nu-şi împartă viaţa în duhovnicesc şi material, ci să-i redea integralitatea, să o sfinţească în întregime prin prezenţa Sfântului Duh. Dacă Sfântul Serafim de Sarov a fost fericit în lumea aceasta, dacă viaţa lui pământească a devenit, în cele din urmă, un luminos torent de bucurie, dacă se bucura de fiecare copac şi de fiecare animal, dacă întâmpina pe fiecare dintre cei ce veneau la el numindu-l „bucuria mea”, este pentru că în toate Îl vedea întru uimire pe Cel ce este, infinit, dincolo de toate, şi totuşi, Care dăruieşte toată experierea, bucuria şi plinătatea din prezenţa Lui. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea... (Galateni 5, 22-23).

Acestea sunt elementele duhovniciei autentice, scopul a toată osteneala duhovnicească cea adevărată, calea sfinţeniei, care este scopul ultim al vieţii creştine. „Sfânt”, mai curând decât „Duh” este termenul care Îl defineşte pe Sfântul Duh, căci Scriptura vorbeşte şi despre „duhurile răutăţii”. Şi cum acesta este numele Duhului Dumnezeiesc, este cu neputinţă să-I dăm o definiţie în limbaj omenesc. El nu este sinonim cu desăvârşire şi bunătate, virtute şi credincioşie, deşi El le cuprinde şi le implică pe toate acestea. El este finalitatea a tot limbajul omenesc, întrucât El este Realitatea Însăşi în care tot ce există îşi află plinirea.

„Singur Unul este Sfânt”. Sfinţenia pe care am primit-o este cu adevărat noul conţinut al vieţii noastre întru ungerea Sfântului Duh Însuşi. Prin sfinţenia Lui, sporind neîntrerupt întru ea, putem, cu adevărat, să ne preschimbăm şi să ne transfigurăm, să facem deplină şi sfântă viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

(Extras din cartea Părintelui Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh: Studiu liturgic despre botez)

De la același autor

Ultimele din categorie