Aș vrea să vă reamintesc parabola „Vameșului și a Fariseului”. Vameșul intră în Templu și rămâne la ușă. Se știe condamnat, știe că după dreptate nu are nicio speranță, fiindcă este străin de Împărăția lui Dumnezeu, de împărăția dreptății, de împărăția dragostei, fiindcă el nu ține nici de lumea dreptății, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieții sale atât de urâte, plină de cruzime și de violență, el a învățat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învățat că într-o lume a concurenței, într-o lume de fiare, într-o lume crudă și neîndurătoare, singura speranță ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neașteptat, care nu-și află temeiul nici într-o obligație, nici în relațiile naturale, într-un gest care va suspenda acțiunea lumii crude și nemiloase în care trăim.

Tot ce știe el, de exemplu, și aceasta fiindcă el însuși e primitor de mită, cămătar, hoț etc. este faptul că în anumite momente, fără niciun fel de motiv – căci obiceiurile sunt altele – i se întâmplă să ierte o datorie, fiindcă inima i s-a înduioșat, a devenit vulnerabilă; știe că, într-o altă împrejurare, el nu va întemnița pe cineva, deoarece chipul lui îi va aminti ceva ori vocea lui îi va fi mers la inimă. Nicio logică în toate acestea. Lumea nu procedează astfel și chiar el, de obicei, nu se comportă în felul acesta. Ceva apare deodată, ceva cu totul lipsit de rațiune și irezistibil; știe de asemenea, probabil, că el însuși a fost salvat adeseori din catastrofa finală prin această apariție a ceva neașteptat și imposibil prin apariția milei, compătimirii, iertării.

Așa că el se oprește la ușa Templului, știind că întreg spațiul interior al locului sfânt este împărăția dreptății și a iubirii, căreia el nu-i aparține și la care nu ar putea să ajungă. Dar din experiență știe și aceea că imposibilul poate să se întâmple și de aceea zice: „Fie-Ți milă; nu ține socoteală de legile dreptății, de legile religiei, în mila Ta coboară spre noi cei care nu avem niciun drept să fim iertați și nici să fim primiți în Templu!”. Și de aici cred că ar trebui să plecăm totdeauna.

(Antonie, Mitropolit de Suroj, Școala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 25-26)