Ce ne-a adus Revoluția? Ce ne-a răpit democrația?

La treizeci de ani distanţă, cei care mai trăim aici, pentru că marea parte a tinerilor au plecat, suntem mai individualizaţi, mai însinguraţi şi mai străini unii de alţii decât atunci când necazurile şi revolta ne unea. Parcă niciodată românii, care au avut în fibra lor ancestrală credinţa şi comuniunea, spiritul de prietenie şi de ospitalitate, nu au fost mai divizaţi. Ne-a împărţit şi ne desparte libertatea de opinie, de convingeri, de speranţe, de mijloace.

Într-o emisiune de televiziune, iar apoi într-o publicaţie de largă circulaţie, unul dintre cei care au executat cuplul Ceauşescu pe data de 25 decembrie 1989, a spus că, la treizeci de ani de la eveniment, dacă ar trebui să o facă din nou, astăzi, ar proceda la fel, chiar dacă acum, pensionar fiind, nu ar mai trebui să execute un ordin militar. Mai mult chiar, exista atunci, mărturisea el, şi un al doilea pluton de execuţie, de rezervă, ca, în cazul în care cel dintâi nu ar fi avut curajul să o facă, să îl înlocuiască.

După mai mult de o jumătate de veac de întuneric şi prigoană, în care credinţa, cultura, valoarea şi spiritul românesc a fost mutilate şi ostracizate, colindele auzite pe străzi la radio sau televiziune, au umplut de lacrimi o ţară întreagă, căreia îi fuseseră confiscate drepturile cele mai elementare. Iar primele cuvinte, pecetluite prin jertfă, care au fost strigate, erau: „Jos Ceauşescu! Există Dumnezeu!”. O întreagă naţie se trezise, parcă, dintr-un somn greu de peste 50 de ani, sperând să îşi recapete libertatea.

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32) am crezut, atunci, cu toţii. Din nefericire, nici măcar după treizeci de ani, nu ştim adevărul ori cine l-a confiscat şi îl tăinuie mai departe, pentru interese străine şi meschine. Nu îl cunoaştem nici noi şi nici măcar mamele cu sufletele îndoliate, după feciorii pe care i-au pierdut. „Pentru Patrie”, spun unii. „Ucişi de terorişti”, spun alţii. Însă, adevărul pare a fi altul.

La treizeci de ani distanţă, cei care mai trăim aici, pentru că marea parte a tinerilor au plecat, suntem mai individualizaţi, mai însinguraţi şi mai străini unii de alţii decât atunci când necazurile şi revolta ne unea. Parcă niciodată românii, care au avut în fibra lor ancestrală credinţa şi comuniunea, spiritul de prietenie şi de ospitalitate, nu au fost mai divizaţi. Ne-a împărţit şi ne desparte libertatea de opinie, de convingeri, de speranţe, de mijloace. Părintele Dionisie Ignat, orbul, care s-a nevoit 78 de ani, în Sfântul Munte Athos, spunea, pe bună dreptate, că suntem poporul cel mai divizat din Europa. Noi nu ştim să facem lobby pentru ţara aceasta şi oamenii ei; nu am ştiut să negociem integrarea noastră, cu valorile specifice, ci am acceptat ceea ce ni s-a spus, am executat (şi încă mai executăm), ceea ce ni se cere.

Dacă ne uităm în jurul nostru, vedem o lume tristă. Am distrus fabricile care ne-ar fi putut susţine; am tăiat pădurile şi concesionat pământurile mănoase, care ne-ar fi putut hrăni din belşug; am tulburat tot Învăţământul, discredităm Biserica, încă mai criticăm medicii şi profesorii. Pentru că ne dă voie libertatea.

Este frapant faptul că prima lege dată de acel guvern provizoriu, din Decembrie '89 nu a fost una de eliberare a deţinuţilor politici, care au înfundat temniţele comuniste, ani mulţi şi grei din viaţa lor, nevinovaţi fiind. Prima lege a fost una „demoncratică”, specifică societăţilor libere, cea a legiferării avortului. Aşa se face că am reuşit în treizeci de ani de libertate şi democraţie să mai omorâm un popor. Mamele şi taţii să îşi ucidă jumătate din copiii care acum i-au fi putut îngriji şi alina. Doar noi şi Rusia suntem singurele naţii din lume care am reuşit trista performanţă de a ucide un număr mai mare de fraţi şi surori, decât cei care sunt, încă, în viaţă.

Anul 2004 este, din această perspectivă, unul de tristă şi umilitoare amintire. Este anul în care am ucis 1,2 milioane de suflete. Şi aceasta, precum spuneam, în vremuri „noi”, de liberă şi democrată exprimare. Îmi vine îmi minte cuvântul unui distins academician care vorbea, parcă profetic, despre „demonocraţie”; şi pe zi ce trece, îi dau tot mai multă dreptate. Spunea el că, într-o vreme de demonocraţie, libertatea ne este servită cu porţia la „tembelizor”, mai ales prin „telesatanele”, „teleprostele”, de parcă ne-ar spăla pe creier, după un bine regizat program.

Referitor la cele 1, 2 milioane de victime nevinovate, al căror glas nu ne dă pace, din mormântul comun în care i-am aruncat, dacă ar avea cineva curajul să cerceteze istoria noastră, altădată de mare cinste, în lume şi în întreaga Europa, în vremea în care eram stavilă păgânătăţii sau când plăteam datoriile locurilor sfinte şi ale Patriarhiei Ecumenice, când voievozii noştri binecredincioşi şi dreptmăritori preferau moartea martirică, decât starea de robi la străini, iar regii noştri, deşi „venetici”, se identificau mai bine cu neamul decât boierii autohtoni  ahtiaţi după putere... Dacă ar avea, aşadar, cineva curajul să răsfoiască paginile de istorie, de la Burebista şi Decebal, până în prezent, ar fi surprins să afle că eroii neamului nostru, aşa cum îi pomeneşte, cu veneraţie Biserica, „din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe toate câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei noastre strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român”, nu au fost, de-a lungul veacurilor, cât victimele dintr-un singur an de libertate. Pentru înspăimântoare comparaţie, să ne gândim că, după cinci ani de război mondial, în care glia noastră a fost teatru de luptă, iar fraţii noştri – carne de tun, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a declarat 320.000 de soldaţi morţi, răniţi sau dispăruţi, iar cu civili cu tot – 800.000 de victime.

Ori, într-un singur an de pace, libertate şi democraţie, am ucis de trei ori cât soldaţi jertfiţi pentru glia străbună în cei cinci ani de conflagraţie; şi încă jumătate, dacă ne referim la cei 800.000 de români morţi sau răniţi.

Aşa am ajuns un popor îmbătrânit: peste 60% dintre români au peste 60 de ani. În fiecare oră, ne pleacă din ţară nouă tineri, cu gândul de a nu se mai întoarce niciodată. Anul 2017, a fost anul în care s-au născut mai mulţi copii de români în afara graniţelor noastre, în diaspora, iar anul 2018 a fost anul cu natalitatea cea mai proastă din ultimii 60 de ani. Dacă vrem să dăm crezare veştilor şi calculelor făcute, precise, dar dureroase, în cincisprezece ani, vom fi doar jumătate din ceea ce am fost în Decembrie̕ 89, iar tinerii, asemenea celor care s-au jertfit atunci, vor fi o minoritate, de 11%, mult sub două milioane.

Dacă străinătatea amăgeşte sufletele copiilor noştri cu iluzia bunăstării şi a fericirii, singurătatea rânjeşte fad,din pragul caselor părinţilor uitaţi şi întristaţi. Nu întâmplător, atunci când au fost întrebaţi despre necazurile lor, cei mai mulţi din românii în vârstă nu s-au plâns de sărăcie, pentru că erau obişnuiţi cu ea, ci de singurătate, de faptul că nu le mai deschide nimeni uşa, nu le mai mângâie nimeni sufletul şi inima, decât credinţa. Credinţa că ai lor copii se vor întoarce, măcar să îi mai vadă, la sfârşit, sau, poate, să construiască o altă Românie, că bogăţii mai sunt destule, o Românie pentru ei, nu pentru alţii.

Ne spun străinii cât e de frumoasă Ţara! Ne învaţă ei să o iubim şi cum să ne mai păstrăm valorile pe care, la ei, s-au rătăcit. Să nu ne alterăm sufletul nostru românesc frumos şi bun, cu credinţa, care l-a ocrotit pe român, peste veacuri şi care l-a ajutat să înfrunte toate valurile vitrege ale unei istorii care nu a fost tocmai dreaptă şi blândă cu noi. Ne spun cât de bine am putea să trăim, într-o Românie liberă, dacă cei aleşi să ne conducă ar iubi poporul lor şi şi-ar respecta promisiunile deşarte, cu care ne mint şi ne prostesc,din timp în timp, pentru ca, apoi, să ne spună că suntem fanatici, dacă iubim şi preţuim familia creştină, că icoanele şi religia trebuie scoase din şcoli, căci deranjează spiritul cosmopolit, artificial şi forţat împrumutat. Nu vă sună cunoscut? Parcă ar fi aceleaşi vorbe şi metode de altădată, dar mult mai rafinate, ca în democraţie.

O ţară jefuită şi pustiită, cu asta ne-am ales, în care suntem ironizaţi şi criticaţi că am ajuns la coada Europei, pe când în perioada interbelică, aşa cum spunea acelaşi bătrân Dionisie, eram ţara cea mai frumoasă, curată şi bogată, unde veneau străini să lucreze şi să se căpătuiască, iar acum le facem noi muncile cele mai umilitoare şi ieftine. O ţară în care şi religiozitatea pare că se pierde, sub loviturile perfide ale duhului lumii şi ale laxismului moral, care ne profeţeşte bogăţia şi fericirea, aici şi acum.

Este nevoie de un program de ţară, dacă sintagma mai are vreo valoare, după zeci de ani în care a fost pronunţată de s-a bagatelizat. O strategie în care valorile morale să triumfe, școala să înflorească, cultura să se afirme, valoarea să renască. Iar impostura şi ipocrizia, minciuna şi laşitatea să fie alungate la periferia lumii.

Dar, până să se arate semnele unei astfel de reînnoiri morale, naţionale şi spirituale, ar trebui ca fiecare să învăţăm, să repetăm şi să practicăm vorbele: Fii, tu, schimbarea, pe care vrei să o vezi în lume! Adică, acolo unde suntem, în societate, în familie, dar mai ales în profunzimile sufletului nostru, în cutele sale cele mai fine, să căutăm să fm noi înşine un astfel de exemplu, bun şi folositor, pentru o lume peste care întunericul păcatului se aşterne tot mai dens; şi pentru semenii noştri, orbiţi de pofte şi ambiţii, ori neştiinţă şi ignoranţă.

Şi, astfel, se vor adeveri cuvintele, pe care un înţelept ierarh contemporan le-a spus: Poporul nostru a fost răstignit de nenumărate ori în istorie, şi pe nedrept. Dar, de fiecare dată, el a REÎNVIAT!

De la același autor

Ultimele din categorie