De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit în el (Rom. 5:12).

Păcatul şi moartea sunt urmări înfricoşătoare ale fărădelegii şi ale neascultării şi consecinţa robirii libertăţii morale a omului. Cel dintâi om, lăsându-se înşelat, mai întâi a lepădat sfatuirea glasului lăuntric, al râvnei pentru păzirea poruncii dumnezeieşti, mai întâi şi-a robit libertatea morală sugestiilor diavolului, socotindu-le pe acestea mai mari decât propria lui vrednicie şi tindere spre bine; a supus, ca unul care avea voie liberă, pe cele mai bune sfătuitorului celui rău, ca unuia mai înalt şi mai înţelept şi, ascultând ca un rob de cel chipurile mai înalt, a încălcat dumnezeiasca poruncă spre a cărei păzire tindea şi o căuta. Dacă Adam, ca fiinţă liberă şi independentă, nu şi-ar fi supus diavolului libertatea lui morală, niciodată nu ar fi încălcat dumnezeiasca poruncă. Aşadar păcatul şi moartea sunt consecinţe ale robirii morale a omului. Robirea morală este, aşadar, cel mai mare rău, ca una care a adus păcatul şi moartea, adică denaturarea chipului dumnezeiesc şi stricarea sufletului şi a trupului. Păcatul este un mare rău, fiindcă slăbănogeşte sufletul, seamănă seminţele bolii, îl dizolvă şi îl distruge şi la urmă îi găteşte moartea. Aşa cum bolile distrug trupurile şi omoară, la fel şi păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreuiat de patimă, se clatină pururi şi nu poate privi către cer niciodată şi este cu totul neputincios să îşi aţintească ochii spre lumina adevărului. 

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 45)