Cununia civilă este o învoire scrisă de căsătorie, un fel de contract social prin care se consemnează însoţirea de bunăvoie a doi tineri (sau maturi) pentru convieţuirea familială. Întrucât căsătoria civilă se face în faţa primarului comunei sau a localităţii unde locuieşte mirele, deci nu în faţa Altarului şi a slujitorilor Bisericii, acest contract sau cununie civilă, cum se mai numeşte, are numai valoare civilă, valabilă doar în faţa legilor de stat, neavînd însă valoare canonică. De aceea, cei ce trăiesc conjugal după cununia civilă, unii dintre ei născând şi copii, în faţa lui Dumnezeu se află în concubinaj și în desfrânare și nu se pot împărtăși pînă la 7 ani.

Numai Cununia religioasă, în faţa Altarului, unde cei doi tineri făgăduiesc că se unesc pe viaţă şi pun mâinile pe Evanghelie și pe Sfânta Cruce și unde primesc inelele de logodnă și cununiile pe cap, aceasta este adevărata cununie legală și canonică în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, care dă și dreptul mirilor să convieţuiască până la moarte şi să nască copii. Se ştie că până la sfârşitul secolului trecut nu exista în țările ortodoxe cununie civilă, la primării.

Tinerii se logodeau şi se cununau numai la biserică, în faţa preotului şi a Sfântului Altar, căci atunci lumea era mult mai credincioasă. De aceea, nunta creştină dura toată viaţa. Iar acum, de când sunt două feluri de cununii, prima civilă şi a doua religioasă, mulţi nu se mai cunună religios, ori se cunună după ani de trăire în desfrâu şi concubinaj, iar divorţul şi avortul se înmulţesc îngrijorător, ca semn că a slăbit mult credinţa în Dumnezeu şi viaţa morală religioasă.

Din aceste motive, familia creştină de astăzi și-a pierdut mult din caracterul ei sacru de odinioară.

(Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, pp. 30-31)