Sfântul Grigorie Palama spune că, atunci când rugăciunea este practicată în unire cu inspiraţia şi expiraţia, cu timpul, ea produce o dulce adiere a harului, o plăcută mireasmă duhovnicească ce iese din nările celui ce se roagă: „o mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 16), după cum spune marele Pavel. Cu adevărat, nimic nu se aseamănă cu adierea şi mireasma rugăciunii, a rugăciunii neîncetate a minţii. Rugăciunea revarsă har nu numai asupra celui ce se roagă, dar se revarsă şi asupra creaţiei, printr-un astfel de om.

În vreme ce inspiră, el este curăţit, înviat şi sfinţit, iar când expiră el curăţă şi sfinţeşte creaţia – de fapt, nu el, ci harul divin este cel ce împlineşte aceasta.

În aceste ultime zile, când răsuflarea antihristului poluează pământ şi mare şi orice formă de viaţă, Dumnezeu face să adie rugăciunea minţii în sânul şi inima Bisericii ca roua proaspătă a harului, ca adierea de vânt auzită de proorocul Ilie (3 Regi 19, 12), ca un antidot pentru sănătatea şi mântuirea sufletului şi a trupului în aceste zile ce sunt asupra noastră şi a celor ce au să fie.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 333)