„Și lumea trece, și pofta ei.” Cine nu vede asta ? Totul trece în jurul nostru: lucruri, oameni, întâmplări; și noi înșine trecem. Trece și pofta lumii: numai ce gustăm desfătarea prin împlinirea ei, că pier și una, și cealaltă; gonim după un alt lucru, se întâmplă la fel; gonim după un al treilea, aceeași poveste.

Și nimic nu dăinuie, totul vine și se duce. Cum, dar? Oare nu este nimic care să dăinuie?! Este, spune Apostolul tot acolo: „Cel ce plinește voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Dar lumea aceasta, atât de nestatornică, cum de dăinuie? Vrea Dumnezeu și dăinuie. Voia lui Dumnezeu este neclintita și nestricata ei temelie. Așa și omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic și tare. Atunci când omul gonește după cele trecătoare, gândurile se înviforează; însă îndată ce el se înțelepțește și se întoarce la calea voii lui Dumnezeu, gândurile și socotelile lui încep să se așeze la rostul lor; și când se va deprinde, în cele din urmă, cu acest fel de viață, toate cele ale lui, pe dinlăuntru și pe dinafară, vor ajunge la o întocmire plină de tihnă și la o rânduială netulburată. Prinzând început aici, această pace adâncă și liniște netulburată va trece și în cealaltă viață, și acolo va dăinui în veșnicie.

Iată ce este, în mijlocul curgerii obștești din jurul nostru, necurgător și statornic în noi! Este umblarea întru voia lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 24-25)