În plină postire, Biserica ne cheamă să medităm la propriile noastre limite umane. Ne pune în oglindă un om bogat, căruia i-a rodit țarina. Până aici, nimic deosebit. E semn că nu rodirea țarinii e problema lui Dumnezeu. Și nici  oamenii care se bucură de rod. Atât că omul trece de la bucuria rodirii la rodirea în griji. De aceea, de fapt, pilda aceasta începe cu o concluzie: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca 12,15). O grijă fără rost sau cu rost în lăcomie. Pentru că, văzându-și jitnițele pline, își propune să le spargă și să le lărgească. E planul a mii, milioane de oameni care se cred depozitarii unor averi care ne uimesc. Adunătorii, desigur nu fără muncă, seamănă enorm, de fapt, cu risipitorii. Unii fără niciun efort. A tot ce înseamnă avere. Oamenii-avere sunt cei care cred că numai aceasta singură contează și că orice pandantiv al bogăției lor este mai important decât oricare dintre oamenii prin care își văd evaluată și etalată bogăția. O falsă oglindire de sine. Un soi de răsturnare de sine în calapodul câștigurilor. Îi vedeți și astăzi. Posesorii unei aroganțe ciudate. A nemuririi materiale. Cheltuind enorm în monumente particularizate, prin care nu pot oferi decât ploii ori vântului ori frigului mai mult de lucru. Și oamenilor din jur mai mult de uitat.

Bogatul din povestea ce ilustrează pilda se lămurește îndată. Omul-avere se vede că își caută de-acum de suflet, de vreme ce lui îi spune: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19). E vreunul dintre noi altfel? Poate. Tot mai puțini. Bogatul brusc se spiritualizează. Își recunoaște sufletul de partener de dialog. Și-i vorbește despre ceea ce crede el că bucură sufletul. Or, cum s-ar bucura imaterialul de material? Desigur că lumea pe care o străbatem are și limitele sale de trai material. Dar nu acestea dictează tonusul vieții. Și o vedem pe propria viață. Sub teroarea necunoscutului virus, am fi în stare să plătim – unii oricât – să putem trece cu bine peste propunerea de moarte pe care o trăim. Alții, extrem de încrezători în averea materială ori intelectuală caută să-și lărgească jitnițele propriei opinii, pentru ca adevărul lor să încapă. E dificil ceasul acesta și pentru deruta guralivilor care tratează sufletul ca un dat material și a celor care chiar cred că materia poate desconsidera la nesfârșit spiritul. Echilibrul se învață greu. Uneori, abia după moarte.

Așa și omul-bogăție. Pentru a înțelege deruta în care este, intervine Însuși Dumnezeu. Pentru cei care cred despre Dumnezeu că e un depozit de siropoasă iubire ori un soi de izvor imaterial și impersonal de iubire, reacția Acestuia ar trebui să le dea de gândit: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Avertizarea dovedește că nu avem un Dumnezeu-orb ori inconștient. Și că, de multe ori, ne lasă până în buza morții ca să învățăm lucrurile pe care le refuzăm a înțelege în ani. Veți zice că nu mai semănăm cu bogatul obsedat de avere care, fie vorba între noi, pentru mulți e model de om gospodar. Iar eu vă spun să privim în jur și să deschidem ochii pentru a învăța din ieftineala bogăției. Toți știm oameni care au dărâmat liniștea oamenilor din jur pentru a-și spori averile. Ori care sunt dispuși să calce pe cadavre pentru a ajunge în vârful dominației sociale. Socotind drept bogăție șmechereala, josnicia și umilirea aproapelui. Socotind drept virtute furtul acoperit de hârtii. Uitând că viața nu doar că este scurtă – oricât ar dura – dar și că finalul este moartea. Pe care nu o putem ocoli nicicum. Și în Evanghelia acesta, Domnul Hristos ne reamintește că moartea nu e dușmanul nostru ori al vieților noastre. Nicidecum. Ci noi, noi suntem dușmanii propriei noaste învieri. Noi transformăm totul într-un talcioc penibil.

E și cheia Evangheliei cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Luca 16, 19-31). Un bogat care neguțătorește condițiile veșnicie sale după moartea sa este un negociator ratat. La polul opus, fiica lui Iair (Luca 8.41-56) – care nici măcar nu vorbește – ori agonicul căzut între tâlharii ce-l uciseseră (Luca 10.25-37). Și fiica agonică și rănitul de moarte au darul de a avea de partea lor oamenii-bogăție de care aveau nevoie, pentru ca moartea să nu-i cuprindă. Dacă la tatăl Iair e în firescul situației bogăția sa de smerenie prin care schimbă finalul poveștii tensionate din Capernaum, samarineanul bogat și milostiv e chiar o surpriză plăcută. Ne arată ce să faci când ai avere și inima ta nu e împietrită. Ajuți. Ajuți nu la modul impersonal – cum deseori practicăm azi – ci direct, aplecându-te în noroi înainte de a preda muribundul la un han spre îngrijire. De fapt, adevăratul om-bogăție seamănă teribil cu Hristos-Bogăția. Nu vestește un mai bine trupesc, ci oferă siguranța unei mâini întinse la vreme. A unei suflări de înviere, când totul în jur pare moarte. A unei Învieri reale, când totul este promisiune deșartă. De aici grija pentru sufletul promițătorilor de profesie, bogați în cuvinte fără acoperire, pe care e bine să-i rugăm să se tempereze. Pot fi seducători, să propună hambare fără grâu. Grâul vine de sus...

Finalul e o a doua concluzie a Evanghelie: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși, și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21). Observați că nu este o exprimare generală: cu acei care... și nu se îmbogățesc în Dumnezeu. Ținta e persoana, nu grupul generalizat. Cum vina nu poate fi asumată dacă nu avem chipul vinovatului înscris în pecetea ce a determinat greșeala. Aici nu este vorba despre bogați în general, de exemplu. Ci numai despre acei neatenți la suflet, care visează mereu doar la jitnițe. Care au senzația că avuția cea mai de preț este să aibă, nu să fie! Identificarea greșelii din viețile noastre și asumarea lor e un exercițiu de îmbogățire, iar smerirea noastră nu ține de asumarea oricărui afront drept un exercițiu de smerenie și interiorizare a unei crize. Mulți dintre criticii publici ai Ortodoxiei cred că, dacă lărgesc hambarul ratingului, au și de ce să fie mândri de adevărul lor. Obsesivitatea ostentativă nu e semn de bogăție sufletească. De aceea, Dumnezeu îi apostrofează în viețile lor după numele bolii care-i încearcă. Asta nu face din Dumnezeu un răutăcios și un personaj discriminator. Ci cam Singurul care mai are curaj să spună în față omului-avere, omului-falsitate, omului-robot iubitor de robot cam pe ce lume și în ce realitate se mișcă.

E Postul Nașterii Domnului Iisus Hristos. Pilda aceasta întărește ceea ce El ne spune cu doar câteva versete de text mai încolo: „Viața e mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12, 23). Când vom învăța asta, vom fi eliberați de obsesia jitnițelor – oricare ar fi acelea. Pentru că, în fond, orice obsesie e o jitniță ce ne face din oameni simpli neguțători ieftini. Pentru a nu cădea în ispita acesta e nevoie să ne aducem aminte că Domnul Hristos se întrupează în mijlocul nostru ca să ne scutească să ajungem bolnavi de închipuirile noastre. Pentru că mulți, după comportament, se îndreptată spre cimitirul toxic al roboților ruginiți de fierea în care se scaldă...

Sursa: tribuna.ro