Îmi place o spusă a Marelui Pimen: „Dacă întotdeauna şi în toate, ne vom învinui pe noi înşine, peste tot vom afla odihnă”. Alt Părinte a zis: „Noi am părăsit sarcina cea uşoară a învinuirii de sine şi ne-am apucat de cea grea a învinuirii altora”. Asemenea spuse fac cât tomuri întregi! Nimeni, mi se pare, nu a pătruns în Evanghelie atât cât au pătruns în ea sfinţii pustnici; aceştia se străduiau să înfăptuiască Evanghelia prin viaţa, prin gândurile şi prin simţămintele lor. Trăsătura lor deosebitoare era cea mai adâncă smerenie; ei cugetau mereu la căderea omului şi se îndeletniceau mereu cu plânsul pentru păcatele lor. [...]

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritului îl duc pe cititorul lor, nu în braţele dragostei, nu pe înălţimile vedeniilor: îl duc la cercetarea păcatului propriu, a căderii proprii, la mărturisirea Răscumpărătorului, la plângerea pentru sine în faţa milostivirii Ziditorului. Pentru început, ei ne învaţă să înfrânăm pornirile necurate ale trupului nostru, să-l facem uşor, în stare să lucreze duhovniceşte; după aceea, se întorc spre minte, îi îndreaptă felul de a gândi, înţelegerea, curăţind-o de gândurile care ni s-au împropriat în virtutea căderii noastre, înlocuindu-le cu gândurile firii omeneşti înnoite, pe care Evanghelia o zugrăveşte în culori vii. După îndreptarea minţii, Sfinţii Părinţi se îngrijesc de îndreptarea inimii, de schimbarea deprinderilor şi simţămintelor ei.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 141-143)