Când a fost chemat de către Mântuitorul, orbul din Ierihon şi-a lăsat mai întâi haina în locul în care şedea (cf. Marcu 10, 50). Aparent, un amănunt fără mare importanţă. Semnificaţia gestului este însă profundă. În acele vremuri, orice persoană cu handicap care trăia din mila publică purta, ca semn distinctiv, o anume „haină”. Ea atrăgea privirile trecătorilor şi spunea totul despre condiţia celui ce o avea. În momentul în care Bartimeu a auzit că este chemat de Domnul, a lepădat haina, arătând prin aceasta că renunţă la statutul de cerşetor înainte chiar de a primi vindecarea. Şi imediat ce i s-a redat vederea, el „a urmat lui Iisus pe cale” (cf. Marcu 10, 52). Iată o situaţie în care vindecarea vine pe un teren pregătit. Gestul lepădării de vechea condiţie este anterior sau cumva simultan intervenţiei lui Dumnezeu.

La polul opus îl avem pe „decanul” apostolilor, Petru, atunci când a cerut să meargă pe apele agitate ale mării, în întunericul furtunii, fapt permis de Mântuitorul (v. Matei 14, 25-32). Dar nu după mulţi paşi, speriat de vântul puternic, a fost pe punctul de a se îneca, dacă nu l-ar fi scos afară Hristos. Ceva similar s-a petrecut şi când acest apostol extrem de râvnitor a promis că va merge cu Domnul şi în temniţă, şi chiar până la moarte. Iar la nici câteva ceasuri distanţă se lepăda de Iisus Cel „din Galileea”, jurându-se că nu L-a cunoscut vreodată (v. Luca 22, 33-34 şi 54-62). O credinţă slabă, neîntărită de harul Duhului Sfânt, nu poate merge până la capăt. Şi noi, când cerem lucruri pentru care nu suntem pregătiţi duhovniceşte, putem da greş. Asta nu înseamnă să nu mai îndrăznim, să renunţăm la orice iniţiativă. Cu mult drag, precum la Petru, se uită Dumnezeu la noi când ne avântăm spre El. Aşa cum se uită un părinte la copilaşul său care abia se ţine pe picioare, dar care se încăpăţânează să parcurgă singur distanţa ce-l desparte de tata sau de mama. Să ne pornim însă la drum având conştiinţă smerită, cerând mereu mila Domnului, iar nu bazându-ne pe forţe proprii sau pe o amăgitoare părere de sine.

O a treia situaţie este cea cu totul de nedorit. Putem primi harul şi ajutorul lui Dumnezeu, dar noi avem libertatea să-I întoarcem, ulterior, spatele. Cum mai face românul când „se vede cu toţi sacii-n căruţă”. Deloc întâmplător, după ce-l vindecă pe paraliticul de la scăldătoarea Vitezda, suferind de 38 de ani, Domnul îi atrage atenţia: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Acest „ceva mai rău” este menţionat de Mântuitorul şi într-un alt loc din Evanghelie: „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24-26). Avertismentul este, aşadar, unul extrem de serios. Nu e suficient să ne vindecăm trupul sau sufletul sau să ne rezolvăm problemele. În sine, toate acestea nu reprezintă un câştig. Esenţial este ce anume punem în centrul vieţii noastre. Dacă nu primim în „casa sufletului”, în locul cel mai intim, în adâncul fiinţei noastre, pe Dumnezeu, în „golul” creat acolo poate reveni oricând puterea vrăjmaşului.

Tot omul, dacă nu e prins în hăţişul deznădejdii, tinde spre ceea ce este mai bun pentru el. Dacă nu se împlineşte gândul nostru, să credem că fie ne este mai de folos situaţia existentă, fie încă nu suntem pregătiţi pentru un „salt” către ceva mai bun. Căci uneori nu putem duce „mai binele”, precum au păţit cei mai mulţi dintre câştigătorii de la jocurile de noroc, care au pierdut ulterior infinit mai mult decât banii câştigaţi pe moment. De foarte mare atenţie (trezvie) este nevoie atunci când ni se împlinesc dorinţele! Este un moment de graţie, dar poate fi şi un prilej de mari ispite. Diavolul nu se teme când agonisim lucruri bune, inclusiv de ordin duhovnicesc. El pândeşte momentul în care să ne facă să pierdem într-o clipită toată agoniseala noastră. Încât, mult ne folosim dacă revenim periodic la întrebarea: chiar suntem pregătiţi ca Dumnezeu să ne împlinească cererile?