Simplitatea părintelui Proclu dimpreună cu nevoința sa  osârduitoare și împletită cu încrederea în Dumnezeu, aduceau pace și bucurie lăuntrică pelerinilor ce-i pășeau pragul chiliei și ne umplea sufletul de nădejde și mângâiere atunci când primeam binecuvântarea de plecare.

Simplitatea firească a părintelui Proclu era aceea pe care o are un copil mic. În dragostea sa cea adevarată după Hristos, în acea stare a simplității și a curăției, s-a dezvoltat nevinovăția copilăriei, pe care Hristos o cere de la noi când zice: „faceți-vă ca pruncii”. Într-un cuvânt, Părintele Proclu era omul simplu, fară de răutate și fară de viclenie. O simplitate naturală ce a evoluat în sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt. În el simțeai bucuria adevarată și zâmbetul firesc ca lucrări ale Puterii Sfinte. Fiind om al lui Dumnezeu, credincioșii care intrau în chilia sa simteau în el puterea lucrătoare a Duhului Sfânt.

Avva Proclu avea întotdeauna gânduri bune pentru ceilalți. Nu era prost, dar considera că așa cum gândește el, tot astfel vor gândi și ceilalți. Se smerea, se micșora, știind că Dumnezeu se ascunde în simplitate…

Doar gândul acesta ne poate alina dorul. Doar gândul că părintele Proclu, plecat poate prea repede de lângă noi, s-a întâlnit în ceruri cu Sfinții și ne ajută să mergem mai departe. Căci deși nu îl mai vedem, el este în continuare în inimile noastre și rugător în Cer. Părintele Proclu și-a câștigat, fără îndoială, veșnicia. Iar nouă, celor rămași, ni s-a mai dat un răgaz pentru a ne pregăti să îl întâlnim. Căci, la Marea Întâlnire nu poți merge oricum, ci așa cum a plecat părintele: smerit, dăruindu-se pe sine, binecuvântând și iubind.

Părintele Proclu s-a jertfit pentru oameni, a fost un monah pilduitor prin faptă și cuvânt smerit. S-a străduit să-i facă în permanenţă pe oameni să înţeleagă că fără Hristos nimic nu putem avea, că cea mai de preţ avere ce-o putem aduna, aici pe Pământ, este Iubirea smerită şi că cel mai simplu lucru şi bucurie ce le-o putem face celor din jur este iertarea. A readus pe mulţi rătăciţi în Biserică, prin multa și necontenita-i rugăciune, dând dovadă de multă răbdare şi tact duhovnicesc. Plecarea sa ne-a umplut de dor, dar și de primăvăratică înflorire a nădejdii că ne vom revedea toți, mlădițe ale Învierii Domnului.

Pare simplu, dar este greu să vorbeşti despre un om sfânt la care ai ţinut, pe care l-ai iubit şi care ştii că te-a iubit. Este greu să nu-l mai vezi acolo unde ştiai că-l găseşti tot timpul, la chilia sa de la Mitocul Bălan. Este greu să nu-i mai poţi cere un sfat, o mângâiere, o rugăciune… dar speranţa Învierii, nădejdea revederii ne face să vedem altfel această despărţire. Ca pe una  care nu-i decât de scurtă durată. Noi, aici pe Pământ, nu avem cum să cuprindem Veşnicia, dar Bunul Dumnezeu ne-a pus-o în mintea noastră, în inima noastră, după cum ne spune şi Sfânta Scriptură: „Toate le-a facut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit” (Ecclesiastul 3, 11).

Astfel, în drumul nostru spre Veșnicie, ne vom  aminti mereu de cuvintele blândului părinte Proclu Nicău, care s-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 27 ianuarie 2017, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat.

Veșnică să-ți fie pomenirea din neam in neam! Părinte Proclu, pomeniti-ne și pe noi în Rai! (Pr. Nicolae Nicău)