În viața Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Într-o seară, stătea în fața colibei sale din deșert și se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor și pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deșert un alt ascet care să aibă o viață duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el și să mă folosesc de îndrumarea lui?”. Atunci îngerul Domnului i s-a arătat și i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viață duhovnicească mai bogată decât a ta și de la care ai ce să înveți!”.

A doua zi sfântul a mers în oraș și l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viața lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugămințile ascetului, i-a spus:

– Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soția mea. Avem copii care s-au căsătorit și au ajuns la casele lor, și de atunci eu și soția mea trăim ca frate și soră, în curăție și în viață duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câștig din slujba mea de cizmar împart în trei părți. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii și restul pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou:

– Și totuși, ce altceva mai faci?

– Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraș și spun în sinea mea: „Toți se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”.

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se ridicase duhovnicește deasupra nevoințelor lui din deșert.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credințe, Editura Areopag, 2011, pp. 98-99)