A fost odată, nu foarte departe în timp, o Țară în care colindatul a fost interzis. Ocupată de oameni cărora li se ștersese din minte Hristos, nu a fost greu să-și găsească niște oameni-priză, care la rându-le să descarce ideologia fricii și a urii și să facă din penitenciare și lagăre noile locașuri ale libertății. Ba mai mult: au reușit ca oprimarea să pară a fi democrație, iar hoția politică de stat. Pentru jumătate din lumea locuită a vremii, ceea ce făceau conducătorii Țării aceleia și parte din acoliții lor era normal, întemeiat legal și democratic. În locul lui Dumnezeu se insinua idolatrizarea stăpânilor, iar locul Ierusalimului era mutat în miezul stepei, în vântul înghețat și roșu.

Nu întâmplător, Țara aceea și-a luat colindul înapoi. Cu prețul a mii de morți ai căror ucigași ne prefacem că nu-i știm. Și-a recăpătat și leru-i ler și dalbe flori. Și a trăit intens un Crăciun și un An Nou în aerul tare al dimineții Libertății. Ca niciodată s-a auzit atunci Ziurel de Ziuă. O geană de Lumină adevărată răzvrătită împotriva unui întuneric ce părea fără sfârșit. În razele acelea dintâi s-a văzut războiul prin care trecuse Țara aceea vreme de 41 de ani. Oasele albite din tăpșanele de lângă temnițe, cercănele celor ce-și plângeau morții, foamea și frigul îndurate absurd, absurdul incredibil al unei argumentări în libertate a punerii sub urmărire a unui popor. Poporul Țării aceleia. Pentru o vreme, Țara și-a recăpătat colindul.

Apoi, de bunăvoie și siliți doar de malformările de context prin care treceau, oamenii Țării aceleia au „manelizat” colindele, le-au furat și trecut în reclame, le-au folosit până la epuizarea auzului colectiv. Lălăiau și chinuiau vestea Crăciunului. Și au uitat, tot mai mult, că în miezul Venirii Pruncului Iisus nu stau nici mall-urile și nici cohorta de reni, ci El, Copilul. Și făceau asta deseori sub ochii propriilor copii, spunându-le că îi eliberează de întuneric. Și-apoi au cerut să fie scoasă religia din școală și au acceptat reducerea culturii istorice a Țării lor. Și s-au mulțumit să crească oricât numărul de ore de limbi străine și să-l scadă pe cel al limbii lor naționale. Și apoi, vai, au început să se plângă că le pleacă tinerii și se destramă visul a mii de familii. Au exportat creiere, le-au spus unii, uitând că acele creiere au suflet. Și sufletul acela a continuat să-și caute liniștea. Ușor, ușor, copiii plecați de Acasă spre Departele ce li s-a făcut Casă au început să murmure colinde. Erau Colinde fără de Țară. În vremea aceea, Țara pierzându-și, a câta oară, colindele.

De ceva vreme, murmurul a revenit Acasă. Uneori purtat de buzele crăpate de dor ale celor plecați. Ori rămași cu dorul în suflet. Rămașii și plecații, uniți. Uneori, doar de colinzi. Printre colinde, unul scris de un tânăr ce avea doar 17 ani în 1956, când a fost furat de acasă de hultanii celei dintâi prigoniri a colindelor. Ovidiu Vasilescu, după numele său, care ne-a transmis, poate, cel mai dureros colind pe care-l are Țara aceea în tezaurul său:

„Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler

Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer

Să trimiți un înger tânăr și frumos,

Cu fum de tămâie și de chiparos.

 

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă

Și s-o scoată Bunul, de sub promoroacă.

Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,

Pentru osândiții flămânziți și goi,

 

 

Aburul din pâinea pe care-o visăm,

Care ne-ncălzește când toți o gustăm.

Pâinea Sfântă-n care, Doamne, Tu te frângi,

Și Aghiasma-n care lacrimile-ți plângi.

 

Un amnar s-aducă dintr-o stea mai mare,

Să ne încălzească lanțuri la picioare.

Și din scutecelul-n care-ai stat legat

Să ne-aducă Doamne, bundă de iernat.

 

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler

Tu mă iartă Doamne pentru câte-ți cer,

Dar în deznădejdea-n care suntem noi

Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

 

Și ți-ar face-n taină rugăciune ’naltă

Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată

Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,

Vin Colindătorii, dați drumul la cer!”.

Ascultă AICI colindul „Dați drumul la cer”, în interpretarea Grupului Psaltic TRONOS al al Catedralei Patriarhale

În Țara aceea, când nu cântă oamenii, cântă morții lor, sfinții și moaștele. Poate de aceea Țara aceea este încă vie. Și cheamă pământul să se facă Împărăție în cer. Iar când o lume întreagă se îndărătnicește să lupte împotriva sufletului, ea, Țara aceea, își ține oamenii cu sufletele vii. Țara aceea este Țara mea. Și a ta. Și a ta... Dar, mai ales, e Țara în care colindătorii nu pot fi înfrânți. Vin Colindătorii, dați drumul la cer!