În vremea aceea Iisus a luat cu Sine iarăși pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. (Marcu 10, 32-45)

Aflându-ne din ce în ce mai aproape de Săptămâna Mare, când retrăim ultimele zile ale vieții pământești a Domnului Iisus și când reascultăm învățăturile Sale din curtea templului, dialogurile Sale cu fariseii, saducheii și poporul și ne aducem aminte de pătimirile Sale, este oarecum de înțeles alegerea pasajului de la sfârșitul capitolului 10 de la Marcu ca Evanghelie a duminicii a cincea din Postul Mare. Contextual, paragraful e așezat după binecuvântarea copiilor aduși de popor la Domnul și după întrebarea fariseilor legată de îngăduința legii mozaice cu privire la divorț. Așadar, două chestiuni legate de sfințenia familiei, pe care Iisus o apără arătând că ea este întărită de binecuvântarea lui Dumnezeu, Cel care face unirea într-un trup. În sânul familiei se nasc pruncii, a căror nevinovăție este model pentru toți care caută Împărăția lui Dumnezeu.

Imediat după aceste întâmplări, Iisus vestește din nou că, ajungând la Ierusalim, va fi dat în mâinile mai-marilor templului și va fi osândit la moarte, va fi batjocorit și răstignit. Le spune și de învierea Sa, după trei zile, pentru a nu-i lăsa să cadă în deznădejde. Sentimentele ucenicilor care primesc o asemenea veste sunt însă amestecate, fiindcă teama acestora de a merge către marea cetate e contrazisă de entuziasmul egoist al celor doi fii ai lui Zevedeu, anume Ioan și Iacov, care Îi cer Domnului un favor. În contrast cu dorința de a amâna intrarea in Ierusalim, ei văd acest eveniment ca începutul domniei lui Iisus, însă nu în Împărăția cerurilor venită pe pământ, ci într-o împărăție pământească, în care fiecare își caută privilegii și poziții. Cererea lor este una de-a dreptul dregătorească, de a sta de-a dreapta și de-a stânga Domnului „în slava” Lui, adică de a ocupa primele două funcții din ipoteticul imperiu hristic. Iisus nu îi ceartă, dar le spune că nu știu ce cer, aceasta fiindcă șederea lângă Iisus implică nu o co-regență, ci o împreună-pătimire. În primul rând, le spune Mântuitorul, șederea de-a dreapta și de-a stânga în Împărăția lui Dumnezeu sunt „privilegii” hotărâte de Tatăl. Nu spune cine o să primească această cinste, însă din iconografia ortodoxă se știe că este vorba despre Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, cei dintâi mijlocitori pentru oameni, dar și cei care au primit „paharul” Domnului și s-au „botezat” cu botezul durerii și Patimilor lui Iisus. Revenind la textul biblic, Hristos le confirmă că va veni vremea când și cei doi ucenici vor primi paharul și botezul durerii și martiriului, fiindcă se știe că toți Sfinții Apostoli și-au încheiat viața plătind cu sângele propovăduirea Învierii. E adevărat, Sfântul Ioan e singurul care a părăsit lumea aceasta fără a fi ucis, însă de-a lungul vieții și el a fost de multe ori chinuit și prigonit pentru Hristos.

Cererea neobișnuită a celor doi frați a ajuns însă și la urechea colegilor lor întru ucenicie, care s-au supărat foarte tare, simțindu-se jigniți de dorința acestora de a le sta înainte. Tocmai de aceea Domnul Iisus le-a dat imediat un sfat care e important pentru fiecare dintre noi până azi: „care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”. În Împărăția cerurilor, închipuită pe pământ de Biserică, lucrurile nu stau ca în lume, unde „cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc”, adică regii își impun voia în regatul lor și stăpânesc după bunul plac. În schimb, învățătura creștină este aceea că locurile de cinste nu prevăd privilegii, ci obligația de a sluji tuturor. A și rămas în uz expresia că preoții slujesc, iar serviciile liturgice se numesc slujbe, fiindcă prin ele poporul lui Dumnezeu este slujit de preoți, prin rugăciunea lor de mijlocire, prin activitatea învățătorească pe care ei o prestează și prin punerea lor la dispoziție, în funcție de necesitatea fiecărui creștin. Faptul că lucrurile în realitatea cotidiană uneori nu stau așa, face subiectul unei alte discuții. Ca peste tot în lume, slăbiciunea omenească se manifestă și în spațiul eclezial și neputințele omenești se văd și între slujitorii bisericești care nu pot efectiv să fie oricând la dispoziția credincioșilor. Dintr-o altă perspectivă, nu întotdeauna slujirea bisericească e una și aceeași cu servirea creștinilor ca într-o unitate de prestări de servicii. Preotul e îndatorat să îi aducă pe credincioșii încredințați lui la înțelegerea adevăratelor nevoi și la deosebirea acestora de capricii de tot felul.

Evanghelia zilei se încheie cu întărirea cuvântului despre adevărata misiune a lui Hristos pe pământ: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Domnul a plătit cu chinuri de nedescris, cele mai mari nefiind trupești, ci sufletești: nedreptățile, jignirile, insultele și ura, iar în cele din urmă cu propria viață, pentru a-i face pe oameni să înțeleagă ce înseamnă să ierți, să înduri și să ajuți. Însumat: să iubești, fiindcă „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15,13). Contrar viziunii lumești cu privire la relația cu semenii, El nu doar că a învățat, ci a dat exemplu prin întreaga Sa viață și, în final chiar și prin moartea Sa, că a împărăți nu înseamnă a da porunci altora și a-i asupri, ci a sluji tuturor.