Să încerc un cuvânt legat de o întrebare pe care mi-a pus-o cineva astăzi: „Cum merge, maică, durerea produsă de un necaz împreună cu bucuria?”. Încerc un răspuns pentru că, de curând, citind un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, s-a închegat în mine o înțelegere de multă vreme trăită fără cuvinte. Așadar:

Plecând pentru ultima oară în Grădina Ghetsimani și spre Golgota, Îl auzim pe Mântuitorul spunând cuvinte care ne arată că sufletul Său era, cum și spune, „întristat până la moarte”. Și, în același context, sau cum am spune noi, cu aceeași stare sufletească, Îl auzim spunând ucenicilor: „Bucuria Mea să fie deplină în voi!”. Și-atunci te-ntrebi: Era trist sau era bucuros? Eu mă gândeam că, poate, El fiind Dumnezeu, era bucuros cu dumnezeirea și era trist cu omenitatea Lui. Nu, nu, dacă ar fi fost așa, noi n-am avea acces la bucuria pe care nu o alterează întristarea! Am fost atentă după aceea și am văzut că bucuria n-o ia nimeni de la mine, deși eu nu sunt decât un om păcătos... Așa am învățat să am încredere în bucuria mea și am văzut că nici o durere, nici un necaz nu-ți ia această bucurie. Și, eu pot să vă dau exemplu din viața dumneavoastră (acest gând l-am primit într-o clasă de liceu și era pentru ei, dar poate și aici o să prindă undeva): când ești îndrăgostit ești bucuros. Dacă în această vreme a bucuriei din dragoste plouă, te lovești, răcești, ți-a murit bunica sau mama și-a pierdut portmoneul, te întristezi. Ești trist pentru că și-a pierdut mama banii. Ești furios că plouă, dar ești bucuros că te iubește Măria, nu? Așadar, nimeni nu-ți ia acea bucurie că ești îndrăgostit, dimpotrivă, când o plângi pe bunica ta, faptul că ea te iubește și că tu o iubești te susține, te întărește. Adevărat, nu-ți poți trăi atunci bucuria deplin, dar bucuria e acolo, nu ți-o ia nimeni. Și pocăința la fel. Pocăința este la un nivel al sufletului nostru, bucuria la alt nivel.

Care sunt „nivelurile sufletului”? Doar știți de la școală, nu? Omul, sufletul lui, lucrează pe trei „etaje”, să zic așa. Este „etajul” acesta al trupului, în care sufletul are grijă de digestie, de toate activitățile trupului. Aveți milă de el! Nu-l mai puneți toată ziua să mănânce, că are nevoie de timp să digere...! Nu mai mestecați gumă, vă rog! De trei ori e rău să mesteci gumă: o dată pentru că ai față de rumegător, și Dumnezeu te-a făcut cugetător… Că tare mai arătăm rău, maică… Ia dați-mi mie o gumă acum, să vedeți cum arăt, cum arată chipul lui Dumnezeu când îl silim să facă ce n-a fost făcut să facă! Doi: are multe substanțe – bine că nu sunt la televiziune, la radio, că pe mine mă cheamă la emisiuni și după trei, patru, cinci emisiuni nu mă mai cheamă, că le spun pe astea cu E-urile, cu alcoolul și nu mă mai cheamă, că încalc drepturile de reclamă... –, ei, sunt acolo, în acea gumiță, foarte multe substanțe dăunătoare, otrăvitoare. Și puteți vedea asta pentru că producătorii sunt obligați să scrie, dar noi nu citim, nu știm ce citim și mâncăm și ne mirăm că ne îmbolnăvim, și ne supărăm pe Dumnezeu, de parcă El ar fi făcut E-urile… Iar a treia nenorocire pentru sufletul nostru este că trupul nostru este zidit de Dumnezeu cu o sfântă rânduială, ca și Sfânta Liturghie, ca ierarhia cerească. Trupul are o rânduială sfântă, l-a făcut Dumnezeu Templu al Duhului Sfânt – ați auzit, nu? Să știți că e de-adevăratelea! E zidit așa de Dumnezeu și resfințit după cădere prin Mirungere. Atunci, acest trup a fost uns de părintele, și prin această ungere a coborât Duhul Sfânt. Da, da, Duhul Sfânt în persoană vine în această coșmelie. Și, să fim atenți, că depinde numai de noi dacă păstrăm și lucrăm împreună cu Duhul Sfânt sau Îl alungăm și alegem să fim capiște idolească. Când rumeg gumă, nu doar decad în rândul rumegătoarelor, ci mă închin idolului plăcerii și nesimțirii pe care mi-o aduce această rumegare… Vă rog să mă iertați cei care din neștiință ați făcut asta până acum. Așadar, să cunoaștem și să respectăm rânduiala sfântă a lucrării sufletului în trup. E o activitate extraordinar de complexă și foarte obositoare pentru sufletul nostru; foarte savantă… dacă ați ști ce se-ntâmplă acolo, cât e de minunat…! Dacă mâncăm fără rânduială, totul e dat peste cap. De aceea călugării sunt sprinteni, deși sunt hodorogi așa, ca mine… Ei respectă rânduiala, mai întâi ca pe ceva exterior, că deh!, ar mânca ei, daʼ cine-i primește în bucătărie, nu?! Apoi descoperă această rânduială în chiar trupul lor.

Să ne întorceam la „etajele sufletului”. Așadar, avem o lucrare vegetativă a sufletului, biosul, cea care se ocupă de creștere, hrănire, metabolism, de toate activitățile noastre vitale pe care nu le putem controla prin voință. Cu puterea aceasta a sufletului noi, de fapt, comunicăm cu lumea creată: o mâncăm, o bem, o respirăm. Și cum lumea aceasta este făcută de Dumnezeu, ea este o mâncare gătită nouă de Dumnezeu, sau, cum minunat zicea un Părinte, este dragostea lui Dumnezeu făcută văzută și comestibilă pentru om. Noi mâncăm tot, ce nu mâncăm cu gura mâncăm cu ochii, nu?

Apoi, există puterea pătimitoare a sufletului, psyché. În românește avem un singur cuvânt și pentru partea aceasta a sufletului și pentru sufletul întreg. Acest „etaj” este partea afectivă, iuțimea și pofta, dorințele și poftele noastre. Dorințele sunt formele văzute, simțite ale nevoilor noastre din adâncul cel neperceptibil. Ele aici se manifestă, în latura poftitoare a sufletului. Și avem și un stăpânel acolo, care e voința, care spune: „Asta da, asta nu, mai mult, mai puțin, deloc!”. Cu această putere a sufletului intrăm în relație cu semenii noștri, ceilalți oameni. Aici se află sediul afectivității noastre, aici avem noi simpatiile, antipatiile și toate celelalte sentimente care ne colorează sau ne pătează viața.

Și, mai avem un „etaj”, o dimensiune, o putere a sufletului, de care de cele mai multe ori nici n-avem habar. E un „nivel” pe care mulți dintre noi nu-l îngrijim în nici un fel. Slavă Domnului că Sfânta Biserică, întocmai ca o mamă iubitoare, se ocupă de ea! Această parte a sufletului, cea mai adâncă, este duhul nostru. Duhul este puterea sufletului nostru prin care comunicăm, intrăm în relație cu Dumnezeu. Acolo vine Duhul Sfânt. Acolo vine Dumnezeu și luminează duhul nostru, îl hrănește și îi împlinește nevoile. Nevoile noastre de absolut acolo sunt: în duh. Nevoia de iubire absolută, de dreptate absolută, de frumusețe absolută – numai de Dumnezeu pot fi împlinite. Abia apoi se revarsă lumina și în și peste sufletul nostru, și în și peste trupul nostru, și, de aici, și peste lumea în care suntem și plinim cuvântul: „Omul sfințește locul”. Altfel, omul spurcă locul! Pentru că se răstoarnă lucrurile, și duhul, în loc să se hrănească cu Duh Sfânt, să se lumineze și să iubească absolut, se repede la Ionel sau la Măriuca și vrea ca Ionel sau Măriuca să fie ca Dumnezeu. Sau, dacă s-a dus la mănăstire, vrea ca maica stareță sau părintele stareț să fie ca Dumnezeu. De unde, bre?! Că ei sunt relativi, numai Dumnezeu e absolut!

Iată păcatul: pornirea de a iubi lumea creată și cele din ea cu puterile duhului care sunt însetate de Dumnezeu. Când puterile însetate de absolut ale duhului parazitează, cum spunea un Părinte, puterile psihismului nostru, acesta va căuta în creație ceea ce numai Creatorul poate să-i ofere. Acestea sunt patimile numite sufletești. Apoi, puterile sufletului parazitează puterile trupului, căutând să se împlinească prin nevoile trupului. Noi, cică, avem dragoste pentru Măriuca, dar în loc să trăim această dragoste la nivel sufletesc, o trăim la nivel trupesc. Aia nu e dragoste, aia e o manifestare a dragostei și, ce e mai rău, este că putem mima gesturile prin care se manifestă dragostea pentru a obține plăcerea pe care o confundăm cu dragostea. Sau o facem pe ea să o confunde. Așa ajungem să simțim, în loc de bucurie, frică, neliniște, anxietate. Acestea nu sunt rele în sine, ele sunt, de fapt, semne că nevoile sufletului nu sunt împlinite. Și noi, în loc să ascultăm ce ne cer ele, ce ne spun, noi le închidem gura cu tranchilizante, cu alcool, cu ciocolată, cu prăjiturele, cu mâncare multă, cu muncă multă… Toate acestea sunt patimi. De ce? Fiindcă nu poți să-ți potolești frica mâncând ciocolată, nu poți decât să-ți mărești glicemia și colesterolul și nefericirea. Asta e rânduiala lui Dumnezeu. Așadar, să facem rânduială în sufletul nostru și după această rânduială să ne împlinim nevoile. În Biserică se face asta fără să ne explice neapărat cineva. Omul învață viața în Biserică așa cum învață copilul viața în familie. Bunica, mama creșteau în Biserică și le ducea „valul”, oameni buni, în Rai! Mă uitam astăzi la o mănăstire unde am fost și am zis: aici sunteți ca într-o mașină de spălat cu program, bre, vă bagă pe o parte așa cum sunteți și vă scoate curate pe partea cealaltă, că n-ai, maică, pe unde s-o iei, pentru că e rânduială sfântă și sfințitoare și tu ai aderat la ea, asculți de ea. Ei, așa curgea viața omului în Biserică în perioada ei filocalică (după cuvântul părintelui Sofronie de la Essex), în vremea în care omul creștea cu duhul în Biserică după sfânta rânduială: Biserica te lua în brațe de cum te nășteai: ea te boteza (nu era nimeni care să zică: stai să vedem ce optează!), te împărtășea, te spovedea, după aceea te cununa. Cum era să trăiești necununat? Te râdea satul, te făceai de râs în cartier. Cum era să nu te spovedești? Dacă nu te spovedeai, toată lumea știa că ai călcat strâmb, ai sărit gardul sau că ai omorât vaca aceea care a murit „spontan” în marginea satului, nu? Apoi îți făcea Maslu când erai bolnav, se ruga pentru iertarea sufletului tău dacă tu nu te pregăteai bine, apoi, te înmormânta și tu te mântuiai, cu mila lui Dumnezeu și cu lucrarea Bisericii, care se ruga și după ce plecai la Domnul. Noi, acum, trăim după rânduiala lui „lasă, că știu eu mai bine!” și nu ne mai ducem să ne spovedim, că ori nu avem păcate, ori nu avem timp, ori nu avem credință… Ca să ne ducem, trebuie să înotăm voinicește împotriva curentului!

Să îndrăznim, maică, să intrăm în sfânta rânduială a Bisericii și să ne ducem la sfintele ei slujbe pentru ca duhul nostru să se hrănească și să se lumineze.

Apoi, să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup. Din păcate sunt mulți oameni care nu mai pot respira, sunt oameni cărora dacă le dai aer curat să respire, mor. Nu cunoașteți? Fumătorii! Măicuță, mor dacă nu le dai țigară! De ce mor? Fiindcă îi obligi să respire aer curat. Așa sunt și oamenii care nu mai respiră Duh Sfânt, mor dacă le zici să-L respire, dacă le zici să spună Doamne miluiește! Vor zice: „La ce bun să spun asta?”. Dar nu se rușinează și nu se întreabă nimic atunci când spun sau aud înjurături sau drăcuiri. E uluitor! Astăzi, din zece cuvinte, șase sunt cu „d…”! Și nu numai la supărare, ci auzi și „vai, lua-te-ar ăla, ce bluză frumoasă ai!”. Nu-ți vine să crezi! De ce s-o ia!? Că zice cu admirație, nu zice cu ciudă, să zici că vrea să-i ia bluza… nu! Vrea s-o dea necuratului și atât! O, Doamne iartă-mă! Nu ne dăm seama ce spunem, ăla chiar există și chiar ne ia!

Mai vine câte o mămică la mine plângând: „Maică, nu știu ce e cu băiatul meu, parcă-i apucat de cel rău!”. O întreb: „L-ai dat vreodată la cel rău?”. „Ăhăhă, dinainte să-l fac!” „Ei, gata, l-a luat acum! Du-te și cheamă-l înapoi, du-te și te roagă să ți-l aducă Maica Domnului acasă.” Și să credeți, că Maica Domnului, săraca, împreună cu toți sfinții noștri aleargă pentru noi! N-ați auzit că Sfântului Spiridon i se rup papucii de cât aleargă după noi să ne aducă acasă? Să aveți nădejde!

Să punem și noi acum început bun, că iată, începe postul, începe pocăința, ușile bucuriei sunt larg deschise! Sigur, nu va fi ușor. Lepădarea de păcat doare, pentru că „salariul” pe care ni-l dă diavolul pentru slujirea păcatului este „pe loc“! Plăcerea păcatului e imediată, pe când Domnul îți dă talanții, pleacă departe, vine și cere socoteala și abia apoi, dacă ai fost slugă bună și credincioasă, îți dă avansul bucuriei. Zice: „Acum intră în bucuria ta!“ și-ți dă bucuria, dar nu-ți dă „multele“ pe care le dorești decât mai târziu! Să ne dea Dumnezeu putere să intrăm în bucuria Lui cea sfântă și în ea să așteptăm cu credință și nădejde, împlinirea făgăduințelor Lui!